Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
„America este forma cea mai civilizată a inculturii” (Octavian Paler)
Curtea Supremă de Justiţie a SUA a pus capăt, acum două săptămâni, admiterii în funcţie de rasă la universităţile din întreaga ţară, după zeci de ani în care acest lucru devenise o practică (din care ne-am inspirat şi noi legiferând discriminarea pozitivă pentru minorităţile etnice). Judecătorii americani au concluzionat că politicile de admitere de la Universitatea Harvard şi de la Universitatea din Carolina de Nord au încălcat clauza de protecţie egală din Constituţia SUA, iar programele universitare „trebuie să respecte o examinare strictă, nu pot folosi niciodată rasa ca stereotip sau ca element negativ”. În completare: o declaraţie a Poliţiei în timpul ultimelor incidente violente din Franţa este legată intrinsec de consecinţele aplicării în politică şi administraţie a corectitudinii politice şi ea sună aşa: Poliţia nu mai suportă violenţa minorităţilor! Şi apoi: Disney a pierdut 900 de milioane de dolari la ultimele 8 filme de lung metraj care au inclus personaje progresiste (gay, lesbiene, transgender, non-binare etc.) şi i-a concediat pe şefii de departament responsabili cu diversitatea (adepţii corectitudinii politice). Motivul? „Oamenii nu cumpără acest conţinut”.
Oamenii echilibraţi din SUA speră ca acesta să fie un bun început pentru stoparea abuzurilor inimaginabile care se petrec la ora actuală în numele corectitudinii politice. Dar puţini americani sunt conştienţi de provenienţa stângistă a acestui curent nefast şi că el imită – e drept, caricatural – stalinismul cel mai feroce. Noi, cei din Est, ştim cum introducerea cu patul puştii a orânduirii comuniste a avut nevoie de o teoretizare complexă şi de un limbaj propriu, nenatural, numit mai târziu limba de lemn, o logoree social-politică menită să înlocuiască tot ce s-a creat până atunci în cultura umanităţii. Occidentul a criticat vehement, pe tot parcursul Războiului Rece, această creaţie, denumită în genere marxism, dar care cumula varii teorii şi limbaje menite să delimiteze cât mai sever cu putinţă caracteristicile aşa-zisei societăţi socialiste de oricare altă formă de organizare social-politică. Abaterea de la linia marxistă trasată de partidele comuniste se pedepsea, după cum se ştie, cu închisoarea – iar adeseori chiar cu viaţa.
Nimeni nu-şi putea închipui că un asemenea model va invada societatea americană şi, apoi, Vestul european. Neavând o revoluţie comunistă, America a demarat constituirea neomarxismului denumit corectitudine politică de la limbaj, a ajuns repede la interdicţii juridice şi fizice şi acum merge vertiginos către cancel culture, supremaţia LGBTQ şi diabolizarea normalului şi a normalităţii. Adică tot ce există în cultură trebuie răzuit şi reinterpretat, iar oamenii care susţin alte teze trebuie ostracizaţi, eliminaţi din grupurile profesionale şi din societate. Tradiţiile de orice fel sunt primitive şi religiile monstruoase, orice persoană este deplin liberă să facă ce vrea şi nu are responsabilităţi faţă de familie, comunitate şi patrie, iar generaţiile actuale ale omului alb trebuie să plătească atrocităţile comise acum o jumătate de mileniu de acei oameni din acele ţări care au inventat comerţul cu sclavi şi rasismul. Toţi albii trebuie să plătească, chiar dacă majoritatea europenilor estici n-au văzut încă un om de culoare în carne şi oase iar pentru ei substantivul negru nu desemnează decât o culoare (care, ştiinţific, nici măcar nu e culoare, ci rezultatul absorbţiei complete a luminii vizibile). De la intenţia demnă şi curajoasă a demascării abuzurilor sexuale la locul de muncă, mişcarea #MeToo a ajuns la introducerea isteriei în justiţie: se solicită condamnări uriaşe pe simple denunţuri nedovedite ale unor fapte petrecute cu 20-30 de ani în urmă.
Proastele obiceiuri americane care au dus peste timp la corectitudinea politică au fost observate pe la 1830 de Alexis de Tocqeville, care, în celebra sa Despre democraţie în America, spunea că niciun scriitor, nu contează cât de faimos, nu poate scăpa de obligaţia de a-şi lăuda concetăţenii. „Astfel, majoritatea trăieşte în autoadoraţie perpetuă; numai străinii sau experienţa poate să aducă ceva adevăruri la urechile americanilor…”.
Numai străinii, adică. Ei ar putea să aducă ceva adevăruri la urechile americanilor. Un „străin”, cetăţean al lumii de fapt, declarat cel mai important regizor român din a doua jumătate a secolului XX alături de Liviu Ciulei, cunoscutul Andrei Şerban, le-a spus americanilor adevărul prin cuvinte şi fapte pe când era profesor la Columbia University: „Am fost chemaţi, noi, profesorii de la Şcoala de Actorie, în care eu eram şeful Şcolii de Actorie, şi ni s-a spus că trebuie să facem o comisie în care să angajăm un profesor nou pentru că cineva se pensionase şi aveam un loc liber. Şi ne-a spus decana şcolii de artă că suntem prea mulţi profesori de culoare albi, prea mulţi profesori bărbaţi, heterosexuali şi este de dorit să luăm un nou cadru didactic, de preferinţă o femeie de culoare, care dacă este gay e foarte bine, iar dacă este un bărbat de preferinţă să fie portorican sau de culoare, sigur nu poate să fie cineva cum eşti tu, Andrei, mi s-a spus, care eşti un bărbat care ai fost căsătorit, care eşti heterosexual şi care ai copii. Şi atunci am întrebat: dacă, să spunem, dintre toţi candidaţii, se întâmplă ca cel care este de departe cel mai pregătit ca să fie profesor, să-i instruiască pe aceşti studenţi, care cheltuieşte o groază de bani să vină să înveţe, ce se întâmplă dacă totuşi el este un alb, care are o familie, este căsătorit… şi mi s-a spus nu, nu puteţi lua pe acest om. După care s-a adeverit că cineva care era foarte, foarte bun nu a fost luat. A fost luat altcineva, care era o persoană gay de culoare”.
Şi corectitudinea politică – care „a ajuns la un nivel de boală, de icter galben al Americii” creează „un obstacol relaţiei adevărate între oameni, care paralizează creativitatea – accentuează marele regizor român. Contractul meu cu Universitatea era nelimitat. Am plecat de bunăvoie şi nesilit de nimeni când am simţit că libertatea de expresie a profesorului şi a artistului este îngrădită”, a spus Andrei Şerban la emisiunea Profesioniştii noştri la TVR 1.
Se întâmplă că Andrei Şerban era şi este celebru în toată lumea şi prestigiul lui nu stătea atârnat de Columbia University; el a mai predat la circa 12 universităţi internaţionale, între care Harvard, New York şi Paris Conservatoire d’Art Dramatique, a pus în scenă spectacole de teatru şi operă în nu mai puţin de 39 de ţări, a fost invitat la zeci de festivaluri de teatru, a condus workshopuri în întreaga lume, i s-au dedicat cărţi şi studii. Alături de uriaşele sale performanţe artistice, istoria artei, spectacolului îi va consemna, atunci când nebunia ce bântuie azi Occidentul se va fi vindecat – şi calitatea de opozant neînfrânt al corectitudinii politice.
Mircea Mihăieş, redactorul şef al revistei Orizont, bun cunoscător al vieţii universitare americane unde a conferenţiat ades, analizează în numeroase articole modul în care „o minoritate de intelectuali cu vederi de extremă stângă, activi, iniţial, doar în universităţi, au reuşit să-şi impună agenda la nivelul întregii societăţi americane, prin intermediul presei scrise, a canalelor de televiziune şi a Internetului”. Autorul citează din cartea unei scriitoare care a studiat la Universitatea Georgetown, Amber Athey: „Ne aflăm în faţa unui program explicit revoluţionar, radical şi sumbru, amestec de comunism şi autoritarism de sorginte chineză, ce se întinde pe o lungă perioadă de timp. (…) Stânga woke operează cu tactici şi metode diferite de cele ale activistului politic obişnuit. Viziunea lor despre lume le dă dreptul să justifice suprimarea prin orice mijloace a opiniilor adverse, fie prin proteste violente, prin neîncetate atacuri la persoană şi jigniri publice sau prin minciuni sfruntate. Ei creează o cultură a fricii în care oricine – inclusiv adulţii aflaţi la comandă – sunt înspăimântaţi să depăşească linia trasată de huligani” (Termenul woke desemnează, la grămadă, în argoul populaţiei de culoare, lucrurile care nu le plac).
Vedem aici o mică asemănare cu practicile USR, care a preluat oarecum linia de revendicări cancel culture şi woke, dar n-au nici tupeul şi nici curajul să depăşească anumite limite, deşi unii membri mai sar calul, cum de pildă consilierii USR de la Craiova, adepţi deplini ai cancel culture, care vor eliminarea definitivă din cultura locală şi naţională a tot ce ţine de Adrian Păunescu. Ei sunt mari apărători ai minorităţilor de orice fel (una din bazele liniei politice progresiste), care tind să afirme că minorităţile etnice, rasiale şi sexuale sunt discriminate în mod continuu şi sistematic, ceea ce se vede limpede din toate intervenţiile lor în Parlament. În general, progresiştii par a nu fi conştienţi de fragilitatea şi stupizenia multora din sloganurile pe care le-au inventat şi folosit de-a lungul vremii. De pildă, rostirea Cine nu sare/Nu vrea schimbare (urmată de ţup-ţupurile de rigoare) folosită ca slogan electoral împotriva PSD este de o cumplită stupizenie logică – dar faptul că îndemnul de a sări era urmat de mii de oameni care sperau că astfel vor transforma realitatea spune foarte multe despre maturitatea politică a românilor. Cu alte cuvinte, dacă n-aveai chef să ţopăi, înseamnă în alt plan că eşti comunist schizoid. Cu o asemenea logică nu ajungi prea departe, ceea ce s-a şi văzut în cazul acestui partid, care n-a rezistat la guvernare – acolo unde te loveşti zilnic de stânca concretului – decât 9 luni.
Recent, frumoasa noastră jucătoare de tenis Sorana Cîrstea a postat pe Instagram, în engleză, un sincer îndemn la normalitate: „Faceţi bărbaţii din nou masculini, faceţi femeile din nou feminine, faceţi copiii din nou inocenţi”. I s-a răspuns, în spiritul şi litera corectitudinii politice, cu o incredibilă revărsare de ură: „E atât de dezgustător… E un motiv întemeiat s-o urăşti. Ce înseamnă să-i faci pe copii inocenţi din nou? Să putrezeşti în iad!”; „Foarte dezamăgitor”; „Un story incredibil de dezamăgitor din partea Soranei Cîrstea”; „Sorana Cîrstea e din nou un gunoi”; „Sorana Cîrstea e homofobă”. „Cum ar fi s-o facem pe Sorana Cîrstea să se ducă înapoi la şcoală?”; „Sorana eşti un gunoi, având în vedere ce ai postat!”.
Aşadar, e minunat ca minorităţile sexuale să defileze în curul gol, ziua-n amiaza mare, prin mijlocul oraşelor şi în faţa copiilor, dar exprimarea normalităţii, verbală doar, stârneşte valuri de ură şi cruzime. Nu ştiu câţi vor să trăiască într-o societate cu capul în jos, dar e de presupus că toleranţa păturii „clasice” a populaţiei lumii are şi ea anumite limite…
În rubrica sa din România literară Mircea Mihăieş scrie, referindu-se la mediul universitar american actual, că ar fi „unul al suspiciunii, al anulării nuanţelor şi al resentimentului. În mult prea multe cazuri, procesul didactic se reduce la vânarea abaterilor profesorului de la carta noului iezuitism cu nuanţe comunisto-fasciste. A cenzura, a interzice, a elimina reprezintă triada ucigaşă care domină viaţa academică americană. Oricine transgresează liniile ferm conturate ale ipocriziei şi urii faţă de opiniile neconforme cu dogma va fi reprimat cu violenţă. În idiosincrasica lume a campusurilor occidentale nu e loc pentru disidenţă, viziuni alternative şi curaj artistic. Urechile ultra-sensibile ale unei generaţii virusate de teoria critică rasială şi filosofia extremistă woke detectează şi cea mai firavă îndepărtare de la învăţăturile însuşite cu cărţile lui Marx în stânga şi cele ale lui Mao şi Hitler în dreapta. (…) N-aş fi evocat acest nou caz al dezastrelor provocate de acţiunea corozivă a corectitudinii politice dacă n-aş fi simţit că ele încep să vizeze şi mediul universitar din România. Cum am mai spus, komisarii sunt deja printre noi. Urmează victimele” – conchide editorialistul României Literare.
Mihail GROZA
