Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Aţi fost vreodată la ananghie? Nu, nu la puşcărie, că acolo scapi de ananghie, ferit de griji şi de nevoi; le ai pe toate cele necesare traiului decent prin efortul contribuabilului deşălat cinstit de taxe, impozite, inflaţie etc. Pentru cei neumblaţi prin dicţionarul de arhaisme, ananghia, termen ciupit din neogreacă, numeşte o situaţie cvasijenantă la români: situaţie delicată, jenă financiară, implicit, existenţială, punând sub semnul întrebării supravieţuirea individului şi a acoliţilor din jur. Necaz, nevoie. Sătenii mei ţărani o numeau franc sărăcie sau calicie şi se fereau de ea ca dracu’ de tămâie. Neogrecismul nu i-a fost familiar nici tatălui meu. Nu obişnuia să se căineze nici în limba română, darmite în neogreacă, deşi aflat nu o dată la hotarul situaţiei numite; bun gospodar, dar având de crescut şapte prunci. Nu era sărac, dar nu dispunea de portbagaj nici la căruţă, nici la sanie. Maşină „de lux” nu a avut niciodată. Nici pe persoană fizică, nici de serviciu.
Dar să lăsăm răposata clasă ţărănească înghiţită de istorie să se odihnească în pace şi să se bucure de bunăstare măcar acolo, Dincolo. „Fericiţi cei săraci!”. Revenim la zi. Şi la ananghie. Şi la portbagaj, „centura de siguranţă” anti-ananghie. Multe încap într-un portbagaj, proiectat să transporte bagaje de tot felul. Boarfe, legume, scule, căprioare căzute victimă şoferilor iscusiţi într-ale vânătorii la drumul mare. Da, şi droguri, bine ascunse şi greu detectabile de câini de specialitate (şi porcii au abilitatea de a le dibui, se spune. Nu toţi!).
Bagaj poate fi şi o sacoşă sau o valiză cu bani. Ajuns la o ananghie de milioane, graţie amantei tinere, largă de mână, un domn preşedinte de Consiliu Judeţean Penal şi-a tixit portbagaul maşinii cu bancnote Eminescu – „Mare Poet!” – din respect pentru cea mai mare bancnotă românească. Banii proveneau dintr-o afacere, foloase necuvenite urmare a ungerii unui director pe „moşia” sa. Trafic de influenţă. Transferul bancar din portbagaj a devenit flagrant. Demnitarul lipsit de demnitate a fost săltat. Scăpat de ananghie „dacă va fi găsit vinovat” (prezumţie de nevinovăţie). Se-nţelege, ex-preşedintele de judeţ nu era singurul nevinovat/vinovat. Dacă nu era interceptat de organe vigilente şi responsabile (bine remunerate în activitate, asigurată şi „bătrâneţea fericită”), Eminescu urma să fie „citit” şi de alţii din reţeaua bibliofilă.
Să continuăm lectura. Aflăm că avem şi milionari săraci, care nu dispun nici măcar de un portbagaj de Trabant. Este şi cazul unei judecătoare din Capitală, ajunsă la ananghie lucie! Nu avea nimic (declarat). Nici măcar ciocănelul cu care lovea în tejgheaua pe care tranşa dreptatea nu-i aparţinea. Cu greu îşi procurase până şi roba neagră garnisită cu blană de vulpe. Preacinstita dispeceră a dreptăţii abia reuşise să agonisească câteva milioane (da, mi-li-oa-ne!) de leuţi. Urmează să-i justifice. Impozite – ioc!
La acelaşi capitol al fărădelegii, altă speţă din serialul fără de sfârşit „Lupul, păzitor de oi”: judecătoarea suceveană traficantă de droguri şi de influenţă. Doamna în robă, roabă a „delirului alb” la rândul ei, a scăpat deocamdată de sevrajul ananghiei şi de presiunile dealerilor de droguri de a le furniza date confidenţiale, uşurându-le astfel dificila şi periculoasa misiune de a procura şi trafica substanţe halucinogene, interzise de legea a cărei apărătoare trebuia să fie, prin jurământ şi retribuţie din partea statului distinsa judecătoare… penală. Ştim ce urmează, sau ce ar trebui să urmeze… „dacă va fi găsită vinovată” de către colegii de profesie, nu cei de afaceri ilegale.
Grea boală lăcomia! Corupţia trebuie tăiată din rădăcini, eradicată total, nu pe felii. Câinelui turbat sau hămesit nu-i arăţi doar joarda prin gard. Praf în ochi pentru naivi „vânătoarea de vrăjitoare” în robă! Acaparaţi de o dezbatere interminabilă şi sterilă apropo de „pensiile nesimţite”, încleştare (teoretică!) între sistemul contributiv versus cel retributiv, uiţi să te întrebi dacă nu ar trebui umblat la esenţă: răspunderea patrimonială a magistraţilor pentru sentinţele emanate. Şi, de ce nu, un binemeritat surplus de pedeapsă pentru cei îndrituiţi să apere legea, nu fărădelegea.
„Unii români nu au nimic, alţii nu au destul!”, sintetiza, sentenţios, un frate, jurist de profesie, dar dotat cu conştiinţă şi ferit de aripa corupţiei, raportându-se mereu la cei care aveau mai puţin decât el. Iar un confrate de-al său, tot judecător, se angaja: „Deşi sunt judecător, mă voi strădui să dau o sentinţă corectă!”. Da, se mai întâmplă. Mai rar, e drept.
Un „fost procuror” – cum îl încadra presa – s-a gândit să-şi gomfleze biata pensioară înfiinţând în miezul unei păduri o fermă de… canabis, bine ascunsă de ochii lumii şi ultradotată cu tehnică de supraveghere a „duşmanului” după ultimul răcnet tehnologic. Nu i-a fost de mare folos. Găbjit şi domnia sa.
Lista rămâne deschisă. Şi… Rahova. Porţi deschise pentru tot soiul de viermi care rod la rădăcina acestei ţări, bine înfiptă în solul fertilizat cu sudoare şi sânge de fiii ei vrednici.
Rezultă din cazurile citate că şi ananghia asta o poţi avea mai mică sau mai mare. O blondă se lăuda că şi-a făcut amantul milionar. Până să o cunoască, era miliardar.
În context, printre asemenea barosani, cazul unui inspector şcolar găinar pare derizoriu, hilar de-a dreptul. Şi-a tixit portbagajul cu un mix de produse agricole: caş de oaie, varză, gogonele, mălai, slănină, pălincă ş.a. în cantităţi respectabile. Răsplată pentru promovarea unei biete învăţătoare în post de suplinitoare. Durată determinată, până la viitoarea recoltă. Probabil, portbagajul ananghiei va fi altul.
Mihai SUCIU
