Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Resetarea tradiţiilor | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 17 aprilie 2024
Home » Opinii » Resetarea tradiţiilor
Resetarea tradiţiilor

Resetarea tradiţiilor

  • „Văd mai bine viitorul dacă mă urc pe umerii străbunilor mei” spunea Nicolae Iorga

Dacă ar fi posibilă călătoria în timp – până mai ieri imposibilă, nu şi după ofensiva inteligenţei artificiale, pentru care totul este posibil, spre deosebire de posibilul limitat ca accesibilitate minţii umane – un contemporan cădea în dilemă întrebat pentru care timp ar opta: trecut sau viitor? Dilematică întrebare, dificilă opţiunea. Asta şi pentru că viitorul nu-l ştim, îl visăm frumos, dar habar nu avem cum va arăta, ce ne va oferi. Cultivat cu obstinaţie de politicieni, dar şi de poeţi, pare mai degrabă un subterfugiu, un referent luminos, opus clarobscurului timpului prezent. Cei dintâi supralicitează trecutul în scop propagandistic, spre a-şi masca neputinţa sau inacţiunea, sperând că vor mai păcăli odată credulii, asigurându-le prin vot neghiob încă un sejur la căldurică, feriţi de griji. Oare, urcaţi pe umerii lor, ai politicienilor-propagandişti, ne-am vedea mai clar viitorul?! Slabe şanse! Asta o ştiu şi ei, perpetuând „tradiţia” (o cutumă ieftină, în fapt) păcălitului în scop de acroşaj. Capcane sigure, fie că invocă trecutul, fie că ţintesc spre viitor. Teritorii exploatate dintotdeauna de ocârmuitorii vremelnici ai ţării – sperăm! – veşnice. Între trecutul „de glorii” şi un viitor virtual, prezentul nu există, escamotat cu bună ştiinţă. De fapt, chiar nu există, fiind doar o cumpănă între trecut şi viitor. Clipa cea repede trecătoare devine trecut… cât ai clipi.

În plan poetic, e frumoasă şi afirmaţia marelui Iorga. Şi mă gândesc dacă nu ne călărim prea mult şi prea des străbunii, dar nicidecum pentru a descifra viitorul. În definitiv, cei care ne-au „creat” nu au fost chiar eroi, trudind din greu să-şi supravieţuiască familia, năpădiţi de necazuri şi lipsuri. Iar gândul speranţei l-au trimis spre Cer, nu spre politicieni nesătui şi mincinoşi. Bunul Dumnezeu le-a fost mereu azimutul, chiar şi atunci când nu s-a dovedit tocmai bun cu ei. Iar în răgazul dintre munci, mai creau şi nişte tradiţii, netransmise neapărat „cu limbă de moarte” urmaşilor direcţi sau indirecţi.

Aici am vrut să ajung, la „tradiţiile” pe care le clamăm cât ne ţin bojocii, cu cele mai năstruşnice prilejuri. Ades, confundată tradiţia cu datina. Sau cu obiceiul. Şi toate reduse la distracţie, inclusiv sub forma deliciilor olfactive. În folclorul muzical s-a insinuat impertinent maneaua, din tradiţia altor neamuri sau etnii, iar tradiţia muncii cinstite a sucombat în „cultura burdihanului”. Bucatele noastre tradiţionale, etalate pe tarabele numeroaselor „târguri de Crăciun”, acroşează urmaşii străbunilor. Abundenţă de târguri, de parcă nu am mai avea nimic de lucru ăst-an. Parcă ar urma sfârşitul lumii, nu doar al unui an. Praznice la care ispitele culinare îşi ating ţintele. Treaz, ochiul diavolului nu aţipeşte, sub infinite forme de acoperire. Cea mai palpabilă şi mai periculoasă – banul. Or, în tradiţia ţăranului român, porcul din ogradă se sacrifica de Ignat şi se degusta de Crăciun. Iar Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos, trimis în lume de Tatăl Ceresc al nostru, al tuturor, să ne mântuiască de păcate, era precedată de o perioadă de post. Iar postul nu era deloc sinonim cu „job”.

Departe de mine gândul de a pleda pentru întoarcerea la opincă. Reprezenta încălţămintea săracului, a ţăranului. Nu era tocmai salubră, dar avea şi avantaje. Asigura un alt echilibru la sol decât pantoful cu toc cui. Iar cu gravitaţia nu se glumeşte. Prin talpa opincii, simţeai pământul mai aproape. În opinci, am escaladat munţii noştri şi povârnişurile nemuririi  neamului nostru. Iar apropo de bucate, mă mir cum au supravieţuit toate „porcăriile” şi dăm iama, români sau străini, să le înfulecăm lacom, când dispunem de atâtea variante mult mai „soft” (un ţânc se întreba de ce, dacă stridiile şi scoicile se numesc fructe de mare, vulpea, iepurele sălbatic et comp. nu se numesc „fructe de pădure”).

Ar fi bine să supunem tradiţiile unui „periaj”, să le alegem pe cele sănătoase, care ne pot propulsa miezul de faptă şi de înţelepciune al trecutului în viitor, să-i confere culoare şi sens, şi să întoarcem spatele celor potrivnice, dăunătoare chiar. În nişa culinară, să nu renunţăm nici la cârnat-sângerete-caltaboş-tobă- răcitură-jumări, nici chiar la slănină. Mai nou, unii medici chiar o recomandă, consumată cu moderaţie şi însoţită de produse degresante, fie şi un păhărel de palincă. Cei care le-au „inventat” se numeau ţărani şi aveau activitate „sportivă” fără răgaz, neavând alternativa „spa”-urilor, la care să-şi descarce surplusul kilogramelor, nici farmacii cu leacuri pentru indigestie. Am cunoscut numeroşi ţărani, dar niciunul nu era obez. Acum, că ţăranii au dispărut în istorie, nepoţii şi strănepoţii lor nu se lasă mai prejos, impunând alte „tradiţii”. Proaste obiceiuri şi dăunătoare, cum ar fi consumul de „prafuri”, substanţe interzise de lege. Iar obiceiul, devenit fenomen, coboară rapid şi drastic pe scara vârstei. Voci de medici interzic inechivoc „consumul excesiv de sare, zahăr şi grăsimi”, care „dăunează grav sănătăţii”. Adăugaţi în capul listei drogurile, oameni buni! Astea nu dăunează sănătăţii. Ucid.

Şi cum, ca orice bun (sau rău!), şi tradiţia circulă, nu are hotare, ne-am mai îmbogăţit „patrimoniul naţional” cu obiceiuri preluate de la alte neamuri sau etnii, cum ar fi cel al colindului de peste an, „când boierii nu-s acasă”, nu doar în Ajun de Crăciun. Preluat ciorditul şi perfecţionat şi de unii români colindători prin ţară şi prin lumea mare. Iar pentru breaslă, toate măsurile de precauţie, inclusiv zăvoare sofisticate, nu sunt piedici.

Să ne cultivăm tradiţiile cinstite ale acestui neam, dragi contemporani de toate vârstele, oriunde ne-am afla, să perpetuăm datini şi obiceiuri frumoase şi sănătoase, menite să înalţe sufletul şi să ne bucure papilele gustative (cu măsură!), inclusiv prin mediatizare cinstită. Suntem datori să ne cunoaştem trecutul, fără a-l polei sau exalta, drumul greu şi lung de la cuţitul de silex la inteligenţa artificială. Să preţuim bunurile lăsate moştenire de înaintaşi, fie şi sarmale (astea le-am cam şterpelit de la turcii cotropitori). Dar mai presus de „cultura burdihanului”, să statuăm componentele spirituale şi valorile morale autentice lăsate cu nădejdea că vor fi duse mai departe. Şi mai sus. Nu ne lipsesc nici capodopere. „Mioriţa” (balada, nu oaia personalizată şi personificată) ne stă mărturie. Nici urmaşi vrednici nu ne lipsesc. Dar parcă sunt mai vizibili, mai vocali – probabil, şi mai numeroşi – impostorii.

S-auzim de bine!

Vă urez tuturor să întâmpinaţi cu sufletul curat Naşterea Domnului şi un An Nou 2024 cu pace şi sănătate! Şi să colindăm, boieri şi neboieri, doar când sunt acasă şi te întâmpină bucuroşi în prag la „somaţia” cu cântec: „Deschide uşa, creştine!”.

Mihai SUCIU

P.S.: În copilăria mea, în prag de An Nou, „mascaţii”colindau doar pe uliţă, fără să facă ţăndări uşi de case sau porţi de gospodării. Din regnul animal, doar capra pătrundea în casă. Alături de „mascaţi”, nemascat, trecea prin sat şi Ursul, trezit din hibernare de artişti tuciurii şi silit să joace pe sunetele unui tambur, care îi aducea în memorie tava cu jeratic folosită ca ring de dans la antrenamente. Odată deprins, a preluat obiceiul colindului pe cont propriu, pe „persoană fizică”, nemaiavând nevoie de instructor sau de însoţitor. Nici de calendar. Nu întreabă: „Ne daţi sau nu ne daţi?”. Îşi ia. Ce vrea. Şi cât vrea! Şi nu-i joacă. Fără să conştientizeze şi fără măsuri severe, riscă să creeze… tradiţie.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.