Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

„Fiinţă şi timp” | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 19 mai 2024
Home » Opinii » „Fiinţă şi timp”
„Fiinţă şi timp”

„Fiinţă şi timp”

Recent, la finele lui februarie a.c, pe 28 februarie ca să fiu exact, am sărbătorit un eveniment familial cum nu este dat multora, fie individ, fie familie: soacră-mea a împlinit 102 ani de viaţă. Ca de fiecare dată de când o ştiu, tacâmul a fost complet: masă, flori, cadouri, urări. Nu putea lipsi nici tortul, inscripţionat cu cifra reală a anilor adunaţi în biografia aniversatei. Din cochetărie, femeile îşi mai ascund anii, nu îşi dezvăluie vârsta nici în zi de lucru, nici de sărbătoare. Numai că, de la o vreme, ce să mai ascunzi?! Mai greu a fost cu autoarea tortului aniversar. În toată viaţa ei de cofetăreasă nu mai aplicase pe tort o asemenea… cireaşă. Nu i se mai întâmplase, deşi nu tocmai jună nici dânsa. În fine, toate au un început.

Toate bune şi frumoase, una mai puţin convenabilă sărbătoritei: nu mai vede prea bine să citească. „Mai ajungă-i!”, ar spune cârcotaşii. Şi pare că ar avea dreptate, din moment ce a citit la viaţa ei cât tot oraşul. Şi nu s-a ferit de zonele grele. Basmele şi romanele sunt de mult amintiri din copilărie. Nu-ţi vine să crezi, dar centenara de azi a fost şi ea copil(ă), iar locuinţa de pe strada „Eminescu” a tatălui ei, medic vestit al urbei de-acum un veac (a murit în 1930, la doar 37 de ani) şi militant activ pentru Marea Unire, adăpostea şi o bibliotecă bine dotată, în care făceau casă bună medicii cu filosofii. Şi care îi aţinea calea încă de mică fiicei mai mari a doctorului. Citea cu nesaţ. Şi nu orice îi cădea sub ochi. Lecturile erau selective. Aşa se face că, beneficiind şi de o memorie deosebită, un Heidegger sau un Kirkergaard îi are la degetul mic. „Sporturi extreme” pentru mulţi intelectuali din ziua de astăzi, preferând lecturii alpinismul sau parapanta. Pentru generaţia ei de intelectuali, lectura era obligaţie, dar şi plăcere. Lucrând o viaţă la un institut de cercetare din Capitală, „jobul” o obliga să ţină pasul cu toate noutăţile în domeniu. Şi nu oricare: contribuţia ei şi a colegilor asigurau trăinicia barajelor hidrocentralelor româneşti prin studierea şi anliza „la sânge” a rocilor în care erau încastrate impresionantele ctitorii din beton, de la Bicaz la Argeş. Evocându-le uneori, mândria profesionistului veritabil se conjugă cu demnitatea românului, ştiindu-se cu datoria împlinită. Şi, departe de a trăi încremenită în trecut, pe valuri nostalgice, este branşată la evoluţia evenimentelor vremii. Nu-i scapă nimic esenţial, dar are şi o capacitate extraordinară de relaţionare a evenimentelor în timp şi spaţiu. Evident, respect pentru trecut, bine stăpânit în plan teoretic, dincolo de segmentul vast şi complex al istoriei trăite. Nu au ocolit-o nici necazurile. Născută la câţiva ani după încheierea primului război mondial, a avut şansa generaţiei sale de a estompa ecoul durerii cu entuziasmul întemeierii României Mari, efect al luptei şi al sacrificiului românilor. Al doilea război l-a prins din plin. Sau războiul a prins-o în vâltotorea evenimentelor imprevizibile şi inevitabile. La ocupaţia horthystă a oraşului său natal, Târgu-Mureş, a fost silită să se refugieze. Revenea acasă după patru ani, aducând cu ea şi o diplomă de licenţă a Universităţii timişorene. Nu a stat degeaba, absolvind cu brio şi în acele condiţii vitrege studiile universitare. După câţiva ani de pace, lua drumul Capitalei, urmându-şi soţul. La pensionare, a revenit în oraşul natal. Paradoxal – nu sunt tocmai mulţi în situaţia ei – însumaţi, anii de pensie sunt pe cale de a depăşi suma anilor de viaţă activă dedicaţi patriei aflate în plină ofensivă constructivă. Sorgintea maternă, descendentă din neam de preoţi, trimiţând spre corifeul Şcolii Ardelene Petru Maior, a obligat-o în toate împrejurările să rămână o fiinţă morală. Se mai supără pe unii dintre diriguitori, dar îi are la mână, are soluţia salvatoare de asanare a nemerniciei: „Nu-i mai votez!”. Pare glumă, dar nu e. Spre deosebire de mulţi alţii, conştientizează valoarea unui vot, exercitându-şi de fiecare dată dreptul cetăţenesc fundamental.

Deşi înghesuite la „excepţii”, femei active şi lucide la vârste respectabile supravieţuiesc şi în lumea agitată şi stresantă de azi. Întotdeauna am admirat femeile yankee aventurate pe mări şi oceane la vârste gravitând în jurul cifrei 80. Îşi înşfacă troleraşul cochet, în culori pastelate, îl remorchează până la scara vaporului, elegant şi confortabil, navă de croazieră dar şi de lux. Se îmbarchează şi pornesc brambura pe mări şi oceane, întorcând pentru o vreme spatele Lumii Noi, spre a redescoperi Lumea Veche a străbunilor, sau lumea şi mai veche în înţeles uman. Refăcând drumul pe apă în sens invers, caută şi izvoarele omenirii, departe de lumea bogată şi supercivilizată a americanului contemporan. Pe corabie au parte de confort, lux, bucate alese, băuturi de tot soiul, distracţii de neimaginat pentru senioarele noastre. Se mai dau şi dânsele în spectacol. De regulă, sunt servite de mai tineri, angajaţi în diverse distribuţii, cu prestaţii administrative, artistice, culinare, sexuale. Totul se vinde, totul se cumpără.

Numite bunici, ale noastre veghează la creşterea şi educarea nepoţeilor, uitaţi în faţa televizorului din casa bunicii de părinţii plecaţi în altfel de „croaziere” prin lumea largă, mânaţi de sărăcia şi lipsurile de acasă cu gândul că se vor întoarce în scurt timp cu buzunarele doldora de valută. Vorba veche a românului „ca la mama acasă” au înlocuit-o cei părăsiţi: „ca la bunica acasă”. Devenite, volens-nolens, un fel de „mamă surogat”, unele bunicuţe se descurcă mai bine, altele mai greu. Unele îi mai scapă din ochi şi ajung să fie recuperaţi din inima pădurii prin ample mobilizări de forţe, ostaşi şi voluntari, altele îi spală pe cap, spre a-i feri de păduchi, cu substanţe contra paraziţilor oilor. Distracţii? Se mai întâmplă. „Ce bine ne-am distrat, tu fato, la parastasul Marghioliţei, fie iertată!”, rememora o băbuţă.„Da, tu Gherghino, Dumnezeu să-i facă şi ei parte, s-a dat şi colivă, şi cozonac dintr-ăla bun!”, îi replica şi concretiza „distracţia” o congeneră. Se bucurau, probabil, că nu ele jucaseră rolul Marghioliţei, plecată în urmă cu şase săptămâni pe ultimul drum, în decor bogat în verdeaţă, lipsit de durere şi întristare.

Dar nu toate bunicuţele sunt la fel. Unele au depăşit de mult şi „de departe”, cum spun cronicarii sportivi, faza inhibiţiei şi a modestiei. Recent, poliţia rutieră stopa cursa nebună a unei vitezomane. Au oprit-o la timp, tocmai depăşise 105… ani. Pentru asta merita felicitată, nu şi pentru excesul de viteză. Alta „găbjită” de oamenii de ordine practicând o ocupaţie nedemnă pentru vârsta ei respectabilă: dealer de droguri, ascunse în grădina casei. Dar nu canabis, mac, sau alte ierburi mai puţin ofensive. Altele. Oarecum, e de înţeles: cu o biată pensioară e tot mai greu să-ţi agoniseşti hrana şi leacurile de toate zilele, tot mai „inflate”, necum drogurile. Noroc că substanţele interzise le sunt interzise, prohibite de veniturile modeste. Dacă şi le-ar permite pentru uz personal, Doamne fereşte ce năzbâtii le-ar trece prin mintea înţeleaptă. Numai că legea este tot mai intolerantă, inclementă în asemenea situaţii. Şi bine face, chiar dacă nu se aplică în toate cazurile; legată la (un) ochi, Justiţia noastră scumpă mai admite şi excepţia de la lozinca „Nimeni nu este mai presus de lege!. Cel mult, de fărădelege. Or, la noi, distribuirea de substanţe nocive interzise rămâne pe seama femeilor mai tinere şi bine ancorate profesional cum ar fi judecătoare sau jandarmeriţă. „Quod licit Jovis, non licit bovis”!

De n-ai un bătrân, să-l cumperi!” îndeamnă proverbul. Din fericire, nu toţi sunt vandabili. Mai există şi excepţii dintre cei care nu sunt tocmai înţelepţi la „vârsta înţelepciunii”.Dar, contrar altui slogan de înţelepciune populară, există şi babe (urât cuvânt!) frumoase, cel puţin sufleteşte dacă sezonul frumuseţii fizice le-a apus. Discutabilă partea proverbului referitoare la „copii cuminţi”.Cu minte, cât încape. Inteligenţi, duium. Numai că ăştia, care îşi pun părinţii la colţ, ori „spun lucruri trăznite”, intră în altă poveste. Sau în alt proverb.

S-auzim de bine!

Mihai SUCIU

P.S. Titlul acestor rânduri aparţine filosofului Martin Heidegger, lucrare de căpătâi a filosofului german apărută în anul 1927.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.