Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Un preot cu trese la vedere, arma Jandarmerie, se căznea pe un post de radio să pună semnul egalităţii între cele două „uniforme” – sutana preoţească şi tunica albastră a jandarmului. Poate că era cinstit în sufletul său părintele-jandarm, dar pledoaria era cel puţin jenantă, de nu hilară de-a dreptul. Nu că nu ar fi necesare ambele misiuni şi că ambele ar avea nevoie de oameni cu har şi cu credinţă, în Dumnezeu şi în menire. Omul de rând are nevoie şi de unul, şi de celălalt. Ostaşul Domnului să-i călăuzească sufletul spre Rai, iar Ostaşul omului să-l extragă din iadurile terestre. Preotul să-i călăuzească sufletul, celălalt să-i apere trupul, viaţa, pe pământul atât de bântuit de pericole, de la tâlhar la câinele maidanez agresiv. Mai greu de acceptat reducerea la unitate, acel 2 în 1, posturile fiind, aparent, opuse şi ireconciliabile. Jandarmul încătuşează, preotul descătuşează. Un preot militar trebuie să-şi încurajeze enoriaşii să-şi facă datoria. La Lourdes, în Franţa, un fel de rai al Credinţei, preoţii sfinţeau la un moment dat un batalion de ostaşi înarmaţi până-n dinţi trimişi să combată pe un front asiatic. Îmbărbătaţi – oare, mai era nevoie?! – de preot, încurajaţi să purceadă spre răsărit, să ucidă, precum străbunii lor cruciaţi. Cei întorşi biruitori erau omolgaţi drept eroi, cei căzuţi „la datorie” şi mai eroi! Metoda de consacrare nu are importanţă, scopul scuză mijloacele. Oare, între două fronturi, Dumnezeu de care parte se situează?
Un exemplu şi mai la vedere, mai expus, al funcţionarului public: poliţistul. În mentalul colectiv, încă nu s-a operat disocierea poliţistului de miliţian. Şi nu din vina publicului. Mulţi poliţişti nu înţeleg să se debaraseze de comportament de miliţian. Tratată încă îndeletnicirea de mentalităţi reziduale. Unii îşi prelungesc autoritatea cu un pistol şi puterea cu un „pulan”, în vreme ce alţii au absolvit studii universitare, masterate şi chiar doctorate. Pe bune sau prin rapt. Unii după ore lungi prin biblioteci, nu negociate ca la tarabă, deşi nici doctorate dintr-astea nu lipsesc, pătrunse până la vârful ministerului de resort. Şi chiar al Guvernului. La simţul dreptăţii, al corectitudinii în aplicarea legii, se mai cere lucrat. Alta reacţia când s-au văzut ei înşişi în turma nedreptăţiţilor. A existat un moment în care şi pe ei revolta „i-a scos în stradă”. Şi nu să apere, ca de obicei, prin dotări şi metode specifice, Puterea Supremă Discreţionară. Mai an, în faţa Palatului Cotroceni, poliţiştii scandau versuri nu tocmai elogioase la adresa Preşedintelui vremii, asimilat altui regn: „Ieşi afară,/javră ordinară!”. „Javra ordinară” nu a ieşit să le zâmbească larg ori să le facă cu ochiul, cu singurul lui ochi valid, nici în momentul în care o ploaie de caschete se abătea asupra grădinii Palatului. Persoana vizată şi metaforizată, controversată şi ironizată până azi, după două mandate de „cotrocenizare”, nu participa la „plantarea caschetelor”, fiind angajată într-o partidă de hârjoană cu o subalternă blondă, la căldură, bine păzit de „sepepei”. Nu se ştie cum şi-au recuperat apărătorii-atacatori din Grădina Puterii caschetele din dotare aflate în inventarul instituţiei. Istoriei revoltelor la români i-a scăpat acest amănunt, totuşi, important. Sigur, jandarmii au avut grijă ca poliţiştii revoltaţi să nu sară peste cal. Nici peste gard. Aceştia nici măcar nu trebuie să „iasă în stradă”, menirea şi misiunea situându-i mereu în stradă. Datori prin jurământ şi la ordin să apere palatele, atât cel din grădina Cotrocenilor, cât şi pe cel din Piaţa Victoriei, chiar dacă şi propriile nemulţumiri ar putea răbufni. Până acum nu a fost cazul la noi. Dar pare amuzantă pentru civil o scenă de luptă între jandarmi şi poliţişti în faţa clădirii ocupate de Guvern. Nu ştim a cui ar putea fi victoria. Ştim că locul se numeşte Piaţa Victoriei. Ce… victorie”?! „În ce vară, în ce an…”.
Povestea nemulţumirilor, inclusiv în uniformă, continuă. Lăcomia şi hoţia nu fac nicio diferenţă între un stabiliment de ocrotire (!) a seniorilor patriei şi o Academie cu epoleţi, ale căror cămări cu alimente sunt accesate în veselie de viermi şi alţi paraziţi. În ultimul caz, mai ieri, rozătoarele se mai delectau cu teze de doctorat de doi bani, de furat (plagiat), dar, se pare, robinetul s-a închis.
Recent, a fost oprit din acţiune şi chemat la interviu un pluton de vameşi şi poliţişti de frontieră care obişnuiau să întindă prea mult mâna. Şi coarda. Îşi maculau uniforma şi cariera pentru câţiva euroi în plus, „foloase necuvenite”. Şi tot illo tempore, o jandarmeriţă superioară, purtătoare de cuvânt şi de droguri, „substanţe interzise”, haucilogene, pe care ar fi trebuit să le vâneze, dar a ales să le disipeze. Păcat de tânăra bine dotată, de Mama natură şi de mamă-sa, şi bine plătită de stat să-şi facă datoria.
Exemplele ar putea continua, lista rămâne larg deschisă. Cititorul ar putea-o întregi cu nenumărate şi incredibile situaţii-mărturii. Prea numeroşi şi prea nesătui viermii de toate speciile care rod la rădăcina acestei ţări. Noi adăugăm doar o vorbă veche, de demult, că tot ne apropiem de „Ziua zilelor noastre”: „Patria se chemă norodul, nu tagma jefuitorilor!”, Tudor Vladimirescu.
Mihai SUCIU
