Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Motto: „A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea!”
O gâlceavă mai degrabă decât dezbatere a încins toate canalele mediatice, focusate pe aşa-numitele „pensii speciale”. Dicţionarul nu face vorbire despre acestea, iar poporul le-a supranumit „nesimţite”. Adjectivul se referă atât la cuantum, cât şi la modul de impunere într-un stat „de drept”. Prin milostenie după milostenie, legiuitorul a săltat ştacheta la 50.000 de lei lunar. Şi tot mai vor. În inventar – 250.000 de „speciali”. Deocamdată.
Dicţionarele definesc pensia ca o sumă de bani plătită periodic pe baza unor norme legale (în cadrul asigurărilor sociale) unei persoane ieşite din activitate. De regulă, omul îşi asigură subzistenţa în această situaţie prin contributivitate în timpul vieţii active (se mai numeşte şi „subsidiu”, cu trimitere la subzistenţă). Există şi cazuri de contribuabili care nu ajung să beneficieze de pensie, decedând prematur. Aşa cum există şi indivizi care nu au plătit niciun ban şi beneficiază de pensii barosane, mult peste media contribuabilului. „Pensionari speciali”.
Seară de seară se perindă pe la posturile de televiziune „părerologi”, „oameni din popor”, care combat cu mânie proletară fenomenul, deversat în planul imoralităţii. Până la un punct: cu aceeaşi mânie, pledează pentru menţinerea privilegiului de care şi ei beneficiază, conform breslei în care prestează sau au prestat. Şi toţi sunt „cei mai buni”, „cei mai necesari societăţii”, indispensabili, fie magistraţi, fie profesori sau ostaşi. Vehemenţa în pledoarie, cu argumente care nu întotdeauna se susţin, domnii magistraţi o asortează cu o doză inadmisibilă de aroganţă. Li se pare absolut normal să beneficieze de o pensie de 50 de ori mai mare decât a muritorului de rând. De răspunderea patrimonială pentru prestaţie nu vor să audă. De parcă pensia ar fi unicul scop al vieţii. Prin efect, Justiţia din România este aşa cum este. Cred că nici Domniile Lor, cei care împart „dreptatea” nu sunt tocmai de acord. Aşa cum, se vede, nu sunt de acord nici cu „independenţa Justiţiei”, deşi o clamează. Eventual, o Justiţie independentă de… lege! La asta au ajutat şi protocoale şi alte presiuni sau înţelegeri „pe deasupra legii”.
Dar aminteam de argumentele „specialilor”:
– Însemnătatea profesiei de magistrat, fără de care societatea umană nu ar exista. Contraargument: a existat, biata de ea, şi înainte de „vremea judecătorilor”. Întrebare: oare, prestaţia medicului neurochirurg, care desface cutia craniană (inclusiv a magistratului!) şi-i spală creierul este mai puţin importantă sau mai uşoară? Sau a medicului autopsier, în compania cadavrelor, este mai plăcută?
– Magistratul nu are dreptul să practice, simultan, şi alte joburi spre a-şi rotunji venitul. Ba are tot dreptul să practice orice job care crede că i se potriveşte, dar nu simultan. Dacă are vocaţie de muzician sau aptitudini de cowboy, nimeni nu-l opreşte să întoarcă spatele preacinstitei magistraturi. În orice moment se poate „deroba”, aruncând cât colo roba specifică şi ciocănelul şi să îmbrace un halat. Societatea are nevoie de toate categoriile socio-profesionale. Orice muncă este onorantă dacă este săvârşită cu pricepere şi demnitate. Inamovibil şi bine plătit, cu toată statura lui profesională intangibilă, şi magistratul are nevoie de medic să-l resusciteze în caz de accident cardiac sau cerebral, să-i prelungească viaţa şi… pensia.
– Un drept odată câştigat, nu-ţi mai poate fi luat, aşa spune „Constituţia”. Dar tot ei, magistraţii, îţi anulează un drept cetăţenesc în anumite situaţii (probate sau inventate). De luat act şi de modul cum şi pentru ce l-ai dobândit. Iar legile nu sunt imuabile, fiind pasibile de amendare. Mai puţin legile naturii, care sunt imuabile.
– Cariera juridică îşi va diminua interesul, atracţia. Asta ar fi o problemă. Noi, naivii, credeam că e vorba de vocaţia dreptăţii, nu de atracţia banului, „Ochiul dracului”. Ameninţaţi că nu va mai avea cine să ne judece, cine să facă dreptate, pardon, Justiţie! Sălile de judecată vor fi goale, iar delincvenţii vor mişuna după bunul plac. Ar fi o perspectivă nu tocmai convenabilă omului cinstit, cu teamă de lege şi frică de Dumnezeu. Dar te întrebi dacă nu-i va fi greu tâlharului să opteze între oala cu ciorbă lungă de pe plita din coliba pensionarului de rând şi casetele cu bijuterii din vila magistratului.
Da, „nimeni nu este mai presus de lege!”. Sună tentant, dar aşa să fie?! O lege recent votată de aleşi interzice cumulul pensie-salar. Dar nu pentru… căţei, doar pentru cei „mai presus de lege”. În teritoriul aceleiaşi democraţii, unii se cred „mai egali” decât turma, aleşi ai Domnului… Destin. Domnul Dumnezeu ne-a făcut pe toţi egali. Dar uneori mai oboseşte şi Creatorul şi închide ochii să nu mai vadă atâtea netrebnicii. Mersul societăţii (progresul) i-a diferenţiat pe oameni. Sunt diferiţi, dar necesari toţi. Aşa cum nu există un om priceput la toate, ca la vremea Renaşterii, nu există nicio singură ocupaţie ca o cheie franceză sau universală, care să acopere întregul evantai al nevoilor umane, situaţie care generează interdependenţa. De magistraţi este şi va fi nevoie. Tineri cu vocaţie vor continua să bată la porţile facultăţilor de ştiinţe juridice. Şi ne place să credem că nu perspectiva unei pensii „barosane”, atârnată deasupra capului ca o sabie a lui Damocles, îi mână în luptă cât o altă viziune asupra relaţiei profesie-bănet. În definitiv, e vorba de lumea pe care şi-o visează: o lume a dreptăţii şi a demnităţii. Pare iluzorie, dar posibilă. În definitiv, Puterea Judecătorească poate configura o societate.
Mihai SUCIU
