Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Liderilor PNL-Aripa Tânără (Horia Rusu, Dinu Patriciu şi alţii) le plăcea foarte mult să vorbească despre statul minimal „care să aibă funcţii precise doar în politica externă, apărare, comunicaţii şi colectarea impozitelor”, cum spunea un elitist de dreapta, Adrian Marino. Horia Rusu adăuga aici şi justiţia. Nimeni din această direcţie politică (reintegrată ulterior în PNL) nu amintea de energie, sănătate, educaţie şi – Doamne fereşte! – pensii. Mai mult: după ce a ajuns mogul al hidrocarburilor, Patriciu vorbea cu o mină extrem de serioasă despre o justiţie privată şi despre necesitatea ca statul să se retragă din toate afacerile cu petrol şi gaze. Era suficientă, cică, dubioasa lui încuscrire politico-afaceristă cu Tăriceanu, Dorin Marian şi o mare firmă canadiană. Patriciu proclama un fel de libertarianism excesiv, un soi de anarhie în care legile pieţei (dictate de moguli) reglează absolut totul. La moartea lui, scriitorul şi gânditorul de dreapta Mihail Neamţu scria: „Rămâne, deci, întrebarea grea a posterităţii: ce a lăsat în urmă un magnat petrolist cotat, mirabile dictu, la o avere de peste două miliarde?”.
Răspunsul e simplu: zero!
Alţii considerau că n-ar fi rău să introducem votul cenzitar, că prea îşi vâră toţi inculţii buletinele de vot în urne. Când a fost propus ministru secretar de stat la Apărare, responsabil cu înzestrarea, Horia Rusu vorbea foarte apăsat despre „raportarea industriei de armament la principiile economiei de piaţă. Dacă vor exista persoane care nu înţeleg acest lucru şi care sunt, în continuare, victimele intoxicării cu sloganuri naţionaliste, vor trebui să îşi caute de lucru în altă parte”.
Acuma cea mai recentă decizie din domeniu este să facem fabrică de pulberi de la zero, integral cu bani de la buget, întrucât ce aveam deja făcut s-a topit ca ceara în marşul triumfal către statul minimal. După cum ştie orice economist liberal, armamentul atomic al SUA şi al fostei URSS era şi este cât se poate de „raportat la economia de piaţă”, adică rentabil economic… Despre vreun rol al statului în cultură şi artă nu ziceau nimic nici Rusu, nici Radu Boroianu (vicepreşedinte PNL-AT şi secretar de stat în două rânduri la ministerul de resort), nici Marino, deşi ultimul se plânge pe 500 de pagini din volumul memorial „Viaţa unui om singur” de cruzimea decidenţilor statali faţă de libertatea intelectuală şi în vremea comunismului, şi după ’89. Am amintit doar câţiva oameni preocupaţi de teoria statului minimal în România, însă adepţi ai ideii că piaţa e un principiu infailibil şi universal sunt cu zecile de mii.
Statul cu cei mai mulţi angajaţi şi cel mai slab în puterea decizională şi de acţiune
…Şi iacă aşa a venit criza financiară din anul 2008, iar marile ţări cu societăţi construite pe capitalismul liberal, în frunte cu Statele Unite, au dat miliarde băncilor şi au salvat cât de cât sistemul financiar. Golurile de miliarde au fost create de marii hoţi ai bulelor imobiliare, după cum se ştie, care n-au păţit mare lucru – dar nu asta e important, ci faptul că statul capitalist liberal a ajuns prin minune, în câteva zile, stat maximal – deşi finanţele nu sunt amintite de teoreticieni printre funcţiile statului minimal.
A venit pandemia şi marile state liberale au cheltuit miliarde şi miliarde pentru sănătate publică, iar adepţii de ieri ai statului minimal zic astăzi că nu sunt suficiente internările şi vaccinurile gratuite, e nevoie şi de teste gratuite pentru toţi şi pentru totdeauna. Teoria statului minimal s-a mai prăbuşit încă o dată.
A venit criza energetică şi marii adepţi ai pieţei libere plafonează preţuri, statul intervine şi reglementează dur în piaţa aşa-zis liberă. Asta făceau înainte doar comuniştii. Dacă nu piaţa reglează preţul energiei, aşa cum zice teoria şi cum se întâmplă acum, cine trebuie să intervină în favoarea cetăţeanului? Evident, statul – asta zic astăzi în cor şi liberalii, şi progresiştii, şi libertarienii, şi social-democraţii români, pe voci diferite, dar pe aceeaşi partitură.
Doar că bietul stat, minimalizat legislatură cu legislatură de 32 de ani, nu prea poate face mare lucru. N-a devenit simplificat şi eficient, cum zice teoria, din foarte multe motive, dar şi din pricini inefabile, precum numirea manichiuristelor arătoase în funcţii oficiale, caz în care mai trăim un paradox, pur românesc de altfel: avem statul cu cei mai mulţi angajaţi raportat la populaţie (1.262.318 în decembrie 2021, ultima cifră oficială) şi cu cele mai mari cheltuieli pentru salarii bugetare din PIB – dar şi cel mai slab în ce priveşte puterea decizională şi de acţiune. Alexandru Ioan Cuza avea mai mare putere decât actualul preşedinte al României şi un pretor de plasă din interbelic mai multă decât un actual prefect de judeţ. Acolo unde aceştia sunt oarecari obedienţi numiţi din complezenţă politică, nu depăşesc utilitatea de breloc la brăcinarul preşedintelui de consiliu judeţean, care, având toţi banii şi încă ceva pe deasupra, normal că are la îndemână şi toată decizia. Cine plăteşte ceteraşii, ăla comandă muzica. Unii prefecţi de Harghita au fost, din păcate, în asemenea situaţii – şi acest lucru era foarte vizibil, indiferent dacă cei în cauză şi-au dat seama ori ba în ce situaţie se află.
Am ajuns la limita de jos a statului minimal fără ca populaţia să opteze vreodată pentru acest model social, în care e posibil orice rapt împotriva particularilor fără ca vreo instituţie a statului să mişte un deget, în care poliţistul care trage adeseori pentru a-şi apăra viaţa e anchetat ani de zile, unde şmecherii îţi intră în curte şi nu-i mai poţi da afară. Păi dacă tot aţi făcut stat minimal şi sunteţi incapabili să protejaţi populaţia civilă de mafioţi, de ce nu ne oferiţi mijloace să ne apărăm singuri familia şi proprietatea? Poate suntem mai eficienţi decât poliţia! Bărbatul din Austria după ce-şi termină stagiul militar semnează un act şi merge acasă cu puşca de asalt; contează 8 ani ca rezervist, ca apărător al patriei, dar şi al proprietăţii şi familiei proprii, nu intră domnul rom la miezul nopţii în curtea lui, că se trage.
Clasa parazită a ajuns la dimensiuni scandaloase în România
Aşa cum statul minimal al liberalilor poate duce la disoluţia societăţii, nu e de dorit nici statul paternalist al PSD, în care miniştrii se chinuie să facă legi speciale pentru cei care au sub 10 ani contribuţie la pensie, dar nu fac nimic pentru cei care muncesc de bunăvoie până la 70 de ani, plătind în tot acest timp taxe, impozite, şomaj, CAS şi CASS. În toată perioada postdecembristă, desconsiderarea muncii serioase, aplicate şi profesioniste a fost o marcă a PSD, continuăm să avem cea mai mare taxare a salariului minim din Europa, sunt vreo 5-6 feluri de ajutoare de stat pentru cei care nu muncesc deloc şi veniturile acestora cumulate, dacă eventual sunt familie, uneori depăşesc salariul minim, din care evident că trăieşti greu în România. Păi atunci de ce să lucrezi? Avem la conducere peneliştii cu statul minimal şi pesediştii cu statul care plăteşte nemunca, ba chiar balanţa puterii bate spre ultimii, aşadar vom continua să agonizăm economic în această baltă stătută în care trăieşti mai bine dacă întinzi mâna decât dacă te angajezi, în care desconsiderarea muncii serioase a devenit aproape politică naţională. Subvenţii, drepturi şi ajutoare sociale, stat birocratic imens cu eficienţă extrem de redusă. Statul social are o generozitate utopică şi implică o uriaşă nedreptate, redistribuţia – adică confiscarea câştigului celor productivi şi cheltuirea acestuia pe nevoile celor neproductivi şi leneşi, cale sigură spre sărăcie generală şi băltire socială, unde nimeni nu progresează, iar după câteva zeci de ani realitatea asta intră în meningele cetăţeanului şi dispare orice idee de progres. Revenim la un fel de socialism capitalist. Clasa parazită a ajuns la dimensiuni scandaloase în România, nu mai e mult până la destructurare fiscală – şi aici nu este vorba despre pensionarii care şi-au plătit la vremea lor bătrâneţea, ci despre cei care nu muncesc şi trăiesc mai bine decât cei ce lucrează, enigmă pe care nici un prim-ministru postrevoluţionar n-a dorit s-o elucideze.
