Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (1) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 1 decembrie 2022
Home » Cultură » Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (1)
Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (1)

Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (1)

Prezenta abordare îşi propune să reconstituie două obiceiuri vechi, practicate la scara unei comunităţi rurale, anulate prin colectivizarea agriculturii sau efect al progresului tehnic: „Tăiatul curechiului”, veritabilă sărbătoare a recoltării unei legume apreciate a locului – varza albă – şi „Claca la îmblătit”, respectiv treieratul grânelor. Le-am numit expirate, nu uitate, pentru că mai rezonează în memoria generaţiei mele, cu ecou neestompat şi în cazul celor pe care drumurile vieţii ne-au îndepărtat de baştină, fizic, nu şi afectiv. Or, uitarea este anticamera morţii. Alte obiceiuri (sau obişnuinţe) le-au uzurpat, îmbrâncindu-le în neant, insinuate în viaţa comunităţii străvechi de la poalele Hăşmaşului (peste câţiva ani, mai precis în 2030, se vor împlini 400 ani de la cea mai veche atestare documentară a satului Voşlobeni). Din păcate, nu toate cu efect benefic dinspre obşte; dimpotrivă, cu efect demolator, şubrezind o comunitate coezivă până mai ieri. Strâns uniţi la bine, dar mai cu seamă la greu, înfruntând şi chiar sfidând atâtea presiuni de a renunţa la specificul lor – obiceiuri, cutume, tradiţii, ba chiar la limbă şi celelalte elemente definitorii ale etniei – voşlobenarii mei au rezistat şi (încă) vorbesc Limba Ţării.

  • Tăiatul curechiului

„Curechi” este denumirea populară (regionalism) a uneia dintre cele mai vechi legume folosite de om, cultivată de-a lungul timpului până azi. Termenul este consemnat şi de dicţionar(e): Curechi s.m. 1 (Reg.) varză 2. Curechi-de-munte = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii şi fructe achene prevăzute cu peri (Ligularia glauca) – Lat. Colic(u)lus (=cauliculus). Varza albă de căpăţână este denumită ştiinţific Brassica oleracea var. Capitata. Tot ştiinţa a stabilit valoarea nutriţională şi curativă a acestei Brassica oleracea, abundenţa vitaminelor (Vitamina C, B12, D, B6, Calciu, Magneziu, Fier, Sodiu, Potasiu), simultan cu numărul redus al caloriilor (24 cal/100 g.), date care o califică pentru cura de slăbire, fiind considerată un „super-aliment”. Alchimiştii o considerau materie primă a alimentelor. Nu sunt de neglijat nici virtuţile terapeutice ale curechiului (O anecdotă surprinde acest aspect. Se spune că unui om în agonie cei din preajmă nu-i mai dădeau nicio şansă. „Moare, moare!” îngâna muribundul cu ultimele puteri. Cuiva i-a trecut prin minte să-i aducă o cană cu moare din cada cu varză murată aflată în pivniţă. Miracolul s-a produs, viaţa a revenit în trupul bolnav. Mai mult, la golirea recipientului, printre resturi, s-a descoperit şi cadavrul unui şarpe. Însetată, reptila se furişase în cadă, unde şi-a aflat sfârşitul).

Curechiul şi-a găsit sol şi microclimat favorabil în două localităţi apropiate de pe Mureşul Superior: Voşlobeni şi Lăzarea. La Voşlobeni, se cultivă exclusiv varza albă, cu mare randament pe un teren din vatra satului numit Curechiştea (Curechiştea dă şi numele unui sat din comuna Grumăzeşti, judeţul Neamţ, aşa cum şi Curechiu identifică un sat românesc situat în comuna Bucureşci, judeţul Hunedoara, intrat în istorie nu datorită legumei ce-i dă numele, ci printr-un eveniment memorabil: locul unde s-a declanşat la 1 noiembrie 1784 Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan).

Cu o suprafaţă de 4,5 ha, Curechiştea Voşlobenilor se desfăşoară de o parte şi de cealaltă a drumului naţional 12, recte E 578, care taie satul în două, trecând şi dincolo de calea ferată în partea de sud, precum şi în amonte de Pârâul Fântânii, pe malul stâng al acestuia. Situat în micuţa luncă a pârâului (în aval de Curechişte, în zona de confluenţă cu Mureşul, Lunca devine substantiv propriu, cu valoare de toponim!), terenul beneficiază de un sol deosebit de fertil de tip cernoziom, unic în hotarul satului. O explicaţie ar fi „…existenţa Pârâului Fântânii, pârâu ce izvorăşte din stânca Muntelui Cocoşelul (La Fântână) şi a cărui apă îşi menţine pe toată durata anului aproximativ aceeaşi temperatură. Apa pârâului nu îngheaţă pe timpul iernii oricât de geroasă ar fi aceasta, iar vegetaţia de pe maluri păstrează culoarea verde chiar şi în acest anotimp” (prof. Aurel I. Viţa – prof. Mirela Elena Moldovan (Viţa), Locuri, oameni, amintiri, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2013, p.p. 59-60).

 Curechiştea beneficia de un mod de organizare – cultivare, întreţinere şi exploatare – diferit de restul terenurilor agricole ale sătenilor. Perimetrul fiind restrâns, iar proprietarii numeroşi, s-a renunţat la tradiţionalele haturi („răzoare”), spre a valorifica fiecare palmă de pământ în beneficiul obştii, într-o variantă asociativă, sugerând gospodăria agricolă colectivă inventată şi impusă cu sila de regimul comunist. Era exclusă şi rotaţia culturilor, terenul respectiv fiind rezervat an de an cultivării curechiului. Sătenii îşi produceau şi răsadul, din sămânţă locală. Tradiţia a impus  simultaneitatea plantării şi recoltării de către toţi sătenii proprietari, conferindu-li-se zilelor respective ţinută festivă, chiar ritual.

Fără a fi „brand” precum varza de Bruxelles sau pepenele de Dăbuleni, curechiul de Voşlobeni ajunsese la mare căutare pe întreaga vale a Mureşului şi mai departe (După dispariţia ţăranului autentic, efect al colectivizării agriculturii, urmaşii acestora care au moştenit pământul, inclusiv proprietari ai Curechiştei, au schimbat rânduielile păstrate cu sfinţenie odinioară, nemaipunând preţ pe cultura curechiului. În Curechişte, s-au insinuat şi cartoful, morcovul ş.a., uzurpând leguma consacrată, curechiul. Mai mult, suprafeţe mari din Curechişte au devenit intravilane, cu case moderne şi curţi dominate de gazon şi flori. Simultan, au fost abandonate şi obiceiurile circumscrise cultivării şi recoltării curechiului).

În cea mai mare parte era valorificat la faţa locului, producătorii nefiind obligaţi să bată drumuri, aşa cum procedau vărarii. La momentul recoltării, satul se umplea de străini, veniţi să se aprovizioneze cu preţioasa legumă.

Anual, tot prin tradiţie, avea loc sărbătoarea „Tăiatul curechiului” (Obiceiul nu se mai practică, chiar dacă varza se mai cultivă în cantităţi mai mici, exclusiv pentru uz local. Le-am numit „obiceiuri expirate” şi nu uitate, pentru că ele mai stăruie în memoria oamenilor mai vârstnici ai locului).

Varza de Voşlobeni era apreciată până departe (nu tocmai până la Bruxelles, unde se produce altă varză, „eurovarza”!).

La recoltat, la începutul toamnei, locul devenea adevărat furnicar. Recoltarea –„tăiatul curechiului” – se efectua simultan, în ziua şi la ora stabilite de comun acord. Semnalul îl dădea guardul comunal; la sunetul trompetei, sătenii descindeau cu care şi unelte adecvate recoltării în Curechişte. Dincolo de muncă, momentul avea valenţele unei veritabile sărbători, un fel de „Ziua Recoltei”, Întrucât recolta depăşea necesarul sătenilor, surplusul era valorificat pe loc printr-un fel de troc, preluat de tot soiul de negustori poposiţi în sat, ogorul răsplătind din plin truditorii pământului pentru munca şi grija lor. Evident, gospodarii îşi rezervau cantitatea necesară de curechi pentru consum propriu, inclusiv pentru murat în căzi mari de lemn, iar surplusul era oferit solicitanţilor dinafara satului. Bucuroşi de ofrandă, sătenii nu se lăcomeau, deşi banii nu-i scoteau din casă. Cel mult, cât să le compenseze o parte din munca de peste an, pe care nu puneau prea mare preţ, fiind considerată un dat genetic de la o generaţie la alta.

În relaţia comercială ne infiltram şi noi, copiii. De regulă, eram înşelaţi grosolan, contravaloarea unei căpăţâni de varză fiind echivalată de speculanţi cu o bomboană-două. Dar am găsit şi noi metoda de compensare, aducând oferta mai aproape de cerere; un fel de „regularizare a pieţei”… libere. Întrucât o negustoare cam tuciurie îşi arunca prada peste gard, în ograda unchiului Grigore, din vecinătatea „Curechiştii”, cunoscând bine planul gospodăriei, intram pe portiţa din spatele curţii şi ne întorceam încărcaţi cu căpăţâni de varză, pe care i le revindeam hapsânei precupeţe. Când „s-a prins”, era tardiv. Pentru dânsa…

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.