Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Câteva dimensiuni concrete şi relevante ale procesului de asimilare a românilor din „secuime” sunt redate de scăderea drastică a numărului acestora în majoritatea localităţilor din cele două judeţe.
După perioada când a avut loc această descreştere sau chiar după dispariţia populaţiei de naţionalitate română, ca urmare a deznaţionalizării celor 124 de comunităţi, se grupează astfel pentru judeţul Covasna:
– în sec. al XVIII-lea, 20 de comunităţi (21% din totalul celor dispărute);
– în sec. al XIX-lea, 34 de comunităţi (37%), din care 11 după 1848 şi 20 după 1867);
– în sec. al XX-lea, 39 de comunităţi (42%), din care 32 după 1940 (în urma intoleranţei faţă de români, practicată de către autorităţile maghiare instalate după Dictatul de la Viena) şi 7 după 1944, până în zilele noastre.
Pentru judeţul Harghita situaţia este următoarea: cele 144 de comunităţi româneşti reduse drastic din punct de vedere numeric sau dispărute se grupează astfel:
– în secolul al XVIII-lea, 37 de comunităţi (26% din total);
– în secolele al XIX şi XX, 63 de comunităţi (44% din total) din care 48 după 1940 şi 15 după 1944.
Se observă în mod clar că cele mai drastice scăderi au avut loc în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), când deznaţionalizarea era ridicată la rangul de politică de stat, şi în perioada de intoleranţă din anii 1940-1944.
Printre comunităţile judeţului Covasna, care în sec. al XVIII-lea aveau o populaţie românească numeroasă, iar astăzi drastic diminuată sau chiar dispărută, sunt: Ghelinţa (600 de români în 1760, iar în 1992 doar 60), Sânzieni (de la 200 în 1760, la 4 în 1992), Valea Crişului (de la 180 la 7), Boroşneul Mic (de la 180 la 5), Moacşa (de la 171 la 11), Dalnic (de la 155 la 17); Bodoc (de la 130 la 54), Măgheruş (de la 124 la 0); Brateş (de la 115 la 6); Chilieni (de la 113 la 26); Zălan (de la 105 la 2), Doboli de Sus (de la 100 la 3) ş.a.
Pentru judeţul Harghita situaţia este următoarea pentru secolul al XVII-lea: Bodogaia (300 în 1750, 5 în 1992), Porumbenii Mari (200 în 1750, 10 în 1992), Brădeşti (121 în 1750, 9 în 1992), Casinu Nou (110 în 1750, 4 în 1992), Ciucsângeorgiu (178 în 1750, 3 în 1992), Ditrău (300 în 1750, 6 în 1992), Filiaş (100 în 1733, 5 în 1992), Joseni (286 în 1750, 71 în 1992), Mărtiniş (105 în 1760, 5 în 1992), Plăieşii de Sus (325 în 1733, 64 în 1992), Satu Nou (300 în 1750, 1 în 1992), Sândominic (258 în 1750, 19 în 1992), Vidacut (400 în 1750 la 216 în 1992).
Pentru judeţul Mureş, exemplificăm: Murgeşti (253 în 1850, 10 în 2002), Văleni (131 în 1859, 5 în 2002), Socodol (106 în 1850, 16 în 2002) ş.a.
Comparând datele cuprinse în recensămintele populaţiei din anii 1850 şi 2011, pentru judeţele Covasna, Harghita şi Mureş situaţia se prezintă astfel:
Recensământul din anul 1850:
Judeţul Covasna: total populaţie – 114.390; români – 16.139 (14,10%); maghiari şi secui – 94.697 (82,78); alte etnii – 3.554 (3,10).
Judeţul Harghita: total populaţie – 163.184; români – 13.805 (8,45%); maghiari şi secui – 143.969 (88,22); alte etnii – 5.410 (3,30).
Judeţul Mureş: total populaţie – 268.085; români – 118.088 (44,04%); maghiari şi secui – 99.833 (37,24%); alte etnii – 50.164 (18,71%).
Total: total populaţie – 545.659; români – 148.032 (27,13%); maghiari şi secui – 338.499 (62,03%); alte etnii – 59.128 (10,83%).
Recensământul din anul 2011:
Judeţul Covasna: total populaţie – 210.177; români – 45.021 (21,42%); maghiari şi secui – 150.468 (71,59%); alte etnii – 14.688 (6,98%).
Judeţul Harghita: total populaţie – 310.867; români – 39.196 (12,60%); maghiari şi secui – 257.707 (82,90%); alte etnii – 13.964 (4,49%).
Judeţul Mureş: total populaţie – 550.846; români – 277.372 (50,35%); maghiari şi secui – 200.858 (36,46%); alte etnii – 72.616 (13,18%).
Total: total populaţie – 1.071.890; români – 361.589 (33,73%); maghiari şi secui – 609.033 (56,82%); alte etnii – 101.268 (9,44%).
Comparând datele celor două recensăminte, rezultă că în cei 161 de ani populaţia totală a celor 3 judeţe s-a dublat (creştere cu 96,44%); în aceeaşi perioadă, populaţia de naţionalitate română a crescut cu un procent de 244%, cea de naţionalitate maghiară a crescut cu 80%, iar populaţia de alte naţionalităţi cu 72% (numărul saşilor a scăzut dramatic, timp în care numărul romilor a crescut spectaculos).
Creşterea populaţiei de naţionalitate română a avut loc în mediul urban, în principal în oraşele reşedinţă de judeţ şi în cele cu peste 10.000 de locuitori. În aceeaşi perioadă, etnicii români din mediul rural, în mod deosebit cei din localităţile etnic mixte cu un număr redus (sub 100) de locuitori, a scăzut drastic, până la dispariţia totală. Astfel, conform datelor recensământului populaţiei din anul 2011, localităţile celor 3 judeţe, după numărul etnicilor români care locuiesc în ele, se prezintă astfel:
– peste 60% din localităţile judeţului Harghita (38 de localităţi), aproape 50% din cele ale judeţului Covasna (16 localităţi) şi 42% din localităţile judeţului Mureş (223 de localităţi) au comunităţi sub 100 de locuitori români;
– doar 11 localităţi din judeţul Covasna au comunităţi româneşti între 101 şi 1.000 locuitori, alte 11 între 1.001 şi 10.000 de locuitori şi numai în una singură (Sfântu Gheorghe) sunt înregistraţi peste 10.000 de locuitori;
– în judeţul Harghita, în 8 localităţi există comunităţi româneşti între 101 şi 1.000 locuitori, în alte 11 între 1.001 şi 10.000 şi numai în una singură (Topliţa) există peste 10.000 de români;
– în judeţul Mureş, din totalul localităţilor, 260 de localităţi (49%) au între 101-1.000 de locuitori, 38 localităţi au între 1.001-10.000 de români (7%) iar un număr de 6 localităţi au peste 10.000 de locuitori (0,9%).
Din cele prezentate, rezultă că, în urma procesului de pierdere a identităţii etnice, conform datelor recensământului populaţiei din anul 2011, aproape 50% din cele ale judeţului Covasna, peste 60% din localităţile judeţului Harghita şi 42% din localităţile judeţului Mureş au comunităţi sub 100 de locuitori români; în aceste 277 de localităţi din cele 3 judeţe românii nu au posibilitatea, prin forţe proprii, să asigure existenţa şi funcţionarea instituţiilor identitare fundamentale (biserica şi şcoala).
Situaţia este dramatică pentru localităţile care au mai puţin de 20 de etnici români, grupate pe judeţe după cum urmează:
– în judeţul Covasna, 59 de localităţi (45%);
– în judeţul Harghita, 70 de localităţi (26%);
– în judeţul Mureş, 106 localităţi (21%).
Numărul redus al românilor din aceste localităţi va conduce la grăbirea procesului de pierdere a identităţii etnice, până la dispariţia totală, contribuind la creşterea numărului de localităţi în care, în prezent, nu mai există nici un etnic român: în jud. Covasna, 26 de localităţi (20,15%), în jud. Harghita, 129 (48%) şi în jud. Mureş, 15 (2,9%).
În anexe sunt redate analize şi studii documentare referitoare la dinamica populaţiei de naţionalitate română din scaunele de referinţă, structura populaţiei stabile după principalele etnii la recensământul din 2011 din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, precum şi concluziile tezei de doctorat în sociologie cu tema Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2002, autor: Ioan Lăcătuşu, conducător ştiinţific: prof. univ. dr. Traian Rotariu.
Volumul de faţă, împreună cu celelalte două menţionate dedicate românilor din scaunele Mureş, Ciuc, Giurgeu şi Casin reuşesc să umple un gol în istoriografia locală, regională şi naţională şi să ofere o contribuţie monografică de bună calitate pe marginea unui subiect despre care se ştie încă prea puţin până în prezent. Lucrarea întregeşte în mod fericit bogata bibliografie referitoare la istoria şi cultura românilor din sud-estul Transilvaniei, elaborată de cercetătorii din instituţiile muzeale şi arhivele naţionale din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna în ultimii 30 de ani, trăgând un nou semnal de alarmă asupra perspectivei sumbre de continuare a pierderilor româneşti în zeci de localităţi etnic mixte din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.
Lucrarea constituie – în fondul şi forma ei – o analiză bine documentată din punct de vedere al cercetării atente, pertinente, a surselor arhivistice inedite şi edite şi a studiului aprofundat, minuţios, al unei bogate bibliografii tradiţionale şi la zi.
Autorii prezintă antroponime româneşti din conscripţii, date statistice din recensăminte – repere demografice privind românii din scaunele/comitatele Mureş, Treiscaune, Odorhei şi Ciuc, cu date concrete relativ de la supravieţuirea lor prin Bisericile ortodoxe şi greco-catolice, învăţământ confesional, Astra şi cu ajutorul venit de la ceilalţi conaţionali. Românii din această parte de ţară au fost mici, puţini la număr între secui şi între ceilalţi români, dar mari în hotărârea, dârzenia cu care au acţionat şi s-au implicat în pregătirea, realizarea şi desăvârşirea unităţii statale a tuturor românilor.
Autorii, mergând pe linia savantului I.I. Russu şi a părintelui Aurel Nistor, evidenţiază că situaţia aparte, specifică a românilor şi maghiarilor din Arcul Intracarpatic trebuie să constituie o prioritate a statului român, pentru evitarea enclavizării, pentru dăinuirea identitară a tuturor locuitorilor într-un mediu multietnic şi multiconfesional. Aşa cum spunea părintele protopop Aurel Nistor la mijlocul sec. al XX-lea, „Problema românească din secuime nu e numai de interes local, ea ar trebui să fie o problemă de stat, una şi aceeaşi pentru orice cârmuire din fruntea ţării”. (Aurel Nistor, O pagină din istoria Bisericii şi Neamului, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999).
De aceea, înţelegerea cât mai exactă, corectă şi globală a fenomenului românesc, în această zonă din inima României, în dimensiunea lui istorică şi în strânsă legătură cu raporturile complexe stabilite cu populaţia secuiască/maghiară, are o însemnătate deosebită pentru eliminarea unor clişee şi realităţi prezentate distorsionat şi tendenţios, care pot perpetua în timp stări de tensiune şi pot alimenta şovinismul, atât de înrădăcinat în istorie, întârziind astfel procesul unei necesare şi corecte conectări a societăţii româneşti la sistemul marilor valori democratice europene. (Marius Gheorghe Banciu, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 şi românii din sud-estul Transilvaniei, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, p. 447).
Lucrarea prezintă marile pierderi etnice româneşti survenite în localităţile etnic mixte din scaunele/comitatele Odorhei, Treiscaune, Mureş şi Ciuc în ultimele 4 secole. Din lucrare rezultă noi argumente, conform cărora problematica specifică a românilor şi maghiarilor din Arcul Intracarpatic trebuie să constituie o prioritate a statului român, care, printr-o strategie adecvată de dezvoltare economică şi socială a acestei binecuvântate zone din inima României, să asigure stoparea pierderilor etnice româneşti, dăinuirea identitară a tuturor locuitorilor, într-un mediu multietnic şi pluriconfesional armonios şi nu într-o enclavă etnică, organizată după legislaţia medievală.
Prin valoarea sa documentară, prin sensul moral şi naţional patriotic, cât şi prin semnificaţia social-politică, lucrarea de faţă ocupă un loc distinct în istoriografia temei. Îngrijitorii ediţiei mulţumesc tuturor celor care le-au fost alături în finalizarea acestui important proiect cultural-ştiinţific, în mod special PS Părinte Andrei, episcopul Covasnei şi Harghitei, profesorului universitar dr. Cornel Sigmirean, directorul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” din Târgu Mureş (care, cu disponibilitatea cunoscută pentru sprijinirea cercetărilor noastre, ne-a încredinţat textul prefeţei pentru ediţia a II-a a volumului dedicat românilor din scaunele Giurgeu, Ciuc şi Casin, text rămas nepublicat), familiilor istoricilor Ioan Ranca şi Vasile Lechinţan, precum şi Secretariatului General al Guvernului prin Serviciul de Dezvoltare Comunitară, care a asigurat cofinanţarea apariţiei lucrării în cadrul proiectului Promovarea identităţii culturale româneşti din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
Ing. Ciprian HUGIANU
