România în hora incertitudinii

Mulţi îl consideră pe Putin, analizându-i evoluţia, un om raţional. Kaghebistul intrat în depresie odată cu desfiinţarea teribilei organizaţii din care făcea parte şi-a făurit apoi o carieră strălucită. Cei care-l consideră (încă) raţional pe Putin, spun că nu va ataca. Ehe, dar să te ferească Dumnezeu de un dictator care îmbătrâneşte! Chiar dacă se găseşte încă în vârful puterii, numărul neuronilor nu creşte odată cu vârsta. Aşadar, cei care-i cunosc mai bine involuţia lui Putin, spun că va ataca, altfel toată îndârjirea de până acum ar fi ridicolă. Aşezarea militarilor ruşi în Crimeea, Donbas, Marea Neagră, Marea Azov, Belarus şi Transnistria indică limpede intenţia agresivă, Ucraina este aproape înconjurată. Nu cred că s-a depus atâta efort doar ca să ne sperie şi nu cred că Putin face lucruri la întâmplare, strategia asta e gândită cu mult înainte, având cel puţin ca obiectiv redefinirea echilibrului de putere în Europa.

Indiferent ce se va întâmpla însă, trupele NATO nu vor intra terestru în Ucraina – şi cele româneşti cu atât mai puţin. Motivele noastre de a fi solidari militar cu ucrainenii sunt în fond nule: vecinii noştri de la nord, adunaţi într-un stat cam artificial, deţin o grămadă de teritorii româneşti, majoritatea date gratis de ruşi – patru cincimi din Maramureşul istoric, nordul Bucovinei, Bugeacul şi Insula Şerpilor, iar dacă ucrainenii din România au deputat în Parlament, subvenţie de la stat şi presă în limba proprie, românilor din Ucraina tocmai li s-au interzis şcolile şi limba maternă. Cel mai recent atac antiromânesc (la propriu) l-au avut în 1992, când au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de ruşi, iar la formatul de negociere pentru regiunea transnistreană susţin în permanenţă poziţia Rusiei.

Dar geopolitica e complicată şi nu trebuie să uităm că promisiunea intrării în NATO a Ucrainei şi Georgiei a fost făcută în aprilie 2008, la summitul de la Bucureşti. Şi nici că la 4 luni după aceea Rusia a atacat Georgia infiltrându-se prin regiunile separatiste Abhazia şi Osetia – de aceea trebuie să fim atenţi şi altfel la Ţinutul Secuiesc.

Putin ştie că nu (mai) poate reface URSS, dar încearcă refacerea Imperiului Rus, de aceea valorile tradiţionaliste pe care le promovează aparţin mai degrabă Rusiei Ţariste decât comunismului sovietic.

El mizează şi pe slăbirea coeziunii UE şi a NATO, la care contribuie cu toate uneltele, începând cu puternicele sale batalioane de hackeri şi sfârşind cu ademenirea gazului. Germania e practic subjugată energetic şi mârâie la toate propunerile de sancţiuni economice gândite de SUA şi Alianţă; Austria, impertinentă încă de pe când membrii familiei Habsburg şi-au adjudecat printr-un fals uriaş titlul de arhiduci, deşi membră a UE, a spaţiului Schengen şi zonei Euro, spune limpede că livrările de gaz rusesc nu ar trebui supuse sancţiunilor Uniunii Europene, că Gazoductul Nord Stream 2 din Marea Baltică ar trebui de asemenea exclus, iar în plină etapă de negocieri dure, premierul Viktor Orbán se va vedea cu Putin în 1 februarie a.c. Până când forţele europene cât de cât democratice se vor înţelege cum şi ce, Putin îşi face mendrele şi Orbán semnează contracte peste contracte. România e total absentă politic şi diplomatic, nu joacă absolut nici o carte în vreme ce toţi îşi joacă interesele. Cei care au atribuţia politicii externe – Preşedinţia şi ministerul de resort – par a fi plătiţi degeaba.

Apoi, întotdeauna în realitate lucrurile sunt un pic mai complicate decât la televizor: mulţi slavi ucraineni şi-au dezvoltat în diverse perioade identităţi oscilante – ba ucraineni, ba ruşi, ba cazaci (care era o meserie, nu o etnie). Un sondaj recent arată că 76% dintre ucraineni au o atitudine bună faţă de locuitorii Rusiei, iar 83% dintre ruşi au o atitudine bună faţă de locuitorii Ucrainei, dar atât ucrainenii, cât şi ruşii, au o atitudine negativă faţă de conducerea ţării vecine. Adică oamenii simpli se înţeleg între ei, cum ne repeta până la saţietate dl Mircea Duşa, doar politicienii sunt răi. Totodată, 50 la sută din ucraineni n-ar dori vize şi vamă la graniţa dintre cele două ţări.

În această horă a incertitudinii, când trebuie să-ţi faci în fiecare zi exerciţiile fizice, plângăcioşii de serviciu se dau de ceasul morţii că România cea săracă bagă bani în F16 (una din condiţii pentru a accede la F35). A deţine armament modern (deci scump) şi oameni capabili să-l mânuiască înseamnă a descuraja. Nu te apuci la harţă cu un tip ce are la brâu un cuţit de 35 de cm: simplul fapt că el are şi tu n-ai te-a descurajat. Teoria pacifiştilor este că dai degeaba bani pe armament scump şi sofisticat pe care nu-l foloseşti, deşi până la urmă asta-i toată şmecheria: nu va veni oricine peste tine tocmai pentru că ai rachete Patriot şi (vom avea) F35. Fetele drăguţe de la televiziuni care numesc rable avioanele F16 complet recondiţionate nu s-au consultat cu piloţii de vânătoare, care susţin că diferenţa tehnologică dintre MIG 21 şi F16 este ca de la orologiu cu cuc la ceas Ronson, de aia îţi trebuie ceva ani de (re)şcolarizare ca să treci cu succes de pe unul pe altul. Şi cel mai bine cunosc acest lucru ruşii, nu de florile mărului s-au chinuit să ajungă la Suhoi 47, avion de luptă din generaţia a cincea – cum este de altfel şi F35. Problema nu este că luăm F16 folosite, unde importantă nu e carcasa, ci ceea ce pui pe ea – ci că trebuia să avem trei escadrile complete încă de acum 15 ani…

Sigur că n-o să facem mulţi purici nici cu războinicii de serviciu, ăia care se reped cu pieptul deschis în faţa camerelor de luat vederi. Majoritatea nici n-au făcut armata, dacă-i ţii o noapte rece într-un tranşeu plin de apă şi noroi trebuie să chemi preotul regimentului. Străbunicii lor au stat în tranşee trei ani la rând, s-au întors acasă şi au căpătat, prin reforma Regelui Ferdinand, câte o sfoară de pământ, din care stră-moştenitorii vând azi intravilanul cu 50 de euro metrul pătrat – deci vor trăi şi ei o perioadă de pe urma ostaşilor în opinci care au făcut România Mare. Am invocat acele realităţi pentru a înţelege că acuma, iarna, pe linia de demarcaţie din Donbas chiar se stă în tranşee care arată ca în Primul Război Mondial, este acolo un front clasic de-a binelea…

Cât despre ruşi… Dacă te-ai trezi teleportat într-un sătuc din zona Novgorod, înecat în pădurile de mesteceni, cu construcţiile lor înalte din lemn, unde fânul din şopru, vacile şi oamenii alcătuiesc un sistem ecologic prin care iarna căldura circulă şi se economiseşte ideal, oamenii aceia ţi-ar pune pe masă nu numai tot ce au, ci şi sufletul. Aceştia sunt ruşii lui Cehov, Tolstoi, Dostoievski.

Să te ferească însă Dumnezeu de ruşii lui Lenin, Stalin, Dzerjinski (creatorul temutei CEKA, poliţia politică bolşevică)! Aceştia fac îndeobşte parte din clasa conducătoare şi au avut întotdeauna un dublu discurs – de aia nu-i vrea nimeni nici ca prieteni, nici ca stăpâni. Ruşilor le trebuie măcar o sută de ani de comportament politic, militar şi diplomatic fără cusur ca să-şi refacă credibilitatea. Asta nu e uşor şi Ţar Putin n-are atâta timp. El vrea puterea totală acum! Şi vrea mai multă! Şi vrea în continuare ca toţi vecinii să asculte de ruşi, să facă ce vor ruşii, să danseze cum vor ruşii, să dea tot ce vor ruşii, să trăiască cum vor ruşii şi să moară când vor ruşii. Kremlinul nu va înţelege niciodată altceva. Ideea că vrei să decizi liber cine-ţi este prieten şi cine nu e pentru Ţar Putin şi camarila sa politică şi militară o noţiune fără conţinut. Lumea din jurul graniţelor Rusiei are sens numai dacă ia forma dorită de ruşi, tot ce este altfel sau altceva trebuie eliminat, reprimat, distrus.

Dacă eşti vecin cu Rusia, aşadar, trebuie să te împrieteneşti cu cine vor ei, să-ţi ţii teritoriul la dispoziţia lor, să respiri puţin şi discret, să te faci comunist dacă vor ei – ori antichinez, antiamerican ori antipolonez; să le dai tezaurul, să le dai uraniul, să le dai grâul, petrolul, porumbul şi lemnul, să le dai sarea şi cuprul, să-ţi ia şi ultimul nap din ogradă – că aşa se onorează marii prieteni.

Prin armistiţiul cam forţat semnat în septembrie 1944 trebuia să dăm ruşilor produse echivalând 300.000 de dolari, dar ei au luat în 15 ani peste 3 miliarde, la care se adaugă plăţile pentru răscumpărarea participaţiei sovietice în sovromuri la desfiinţarea acestora în 1956, care s-au întins până în anii ’70, România fiind scuturată astfel de circa 2 miliarde de dolari, ceea ce în banii actuali ar însemna circa 30 de miliarde. Bătaia de joc era maximă: pe timpul cotelor ţăranul român preda obligatoriu 60% la sută din tot ce producea la preţuri ridicole, alegându-se toamna cu câţiva lei… Cum zice poetul Ion Gheorghe: „În cuşca de fier/I-au închis pe ţărani – i-au dus/Să-i înfiereze ca pe vite (…)/Cădeau arcanele pe gâtul ţăranului,/Pe braţe: îl împiedicau cu piedici/De cal; legau pe cel ce-a tăiat lemne/Cu piedică de fier la mâini;/Pe cel ce adusese apă de spălat copiii/Îl împilau de braţe,/Pe cel ce dădea de cu seară la vite/L-au legat cu frânghii la gât”.

Încă mulţi ani după ce România a întors armele la 23 august, trompetele propagandistice vorbeau despre frăţia de arme româno-sovietică împotriva fiarei fasciste; doar că, la întâlnirea de la Constanţa a amiralului român Horia Macellariu cu un general rus acesta i-a spus tăios: „Să-ţi iasă din cap că eşti altceva decât învins”. Amărâţii de comunişti din România şi protipendada regală exultau, iar 170.000 de soldaţi români abandonaţi se îndreptau spre lagărele din Siberia, iar printr-o ciudată decizie se hotăra trimiterea la Moscova al celui de-al doilea tren cu Tezaurul României după izbucnirea Revoluţiei ruse, când situaţia de la Moscova era extrem de instabilă. Întoarcerea armelor a scurtat al Doilea Război Mondial cu 6 luni, dar ruşii ne-au tratat tot timpul ca pe învinşi. Şi puţini ştiu că ruşii voiau atunci nici mai mult nici mai puţin decât să impună rubla ca monedă de circulaţie în România…

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii