Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Timpul istoric şi timpul liturgic şi-au pus pecetea asupra comunităţilor umane medievale, structurate în jurul bisericii („centrul liturgic al creaţiei”) şi cimitirului, repere sacre, a căror simbolistică e legată de lumea de aici şi de cea de dincolo. Şi biserica şi cimitirul evidenţiază o realitate cunoscută prin simţuri şi nu o idee abstractă. Deoarece viaţa, lumea şi timpul sunt percepute şi în mod subiectiv, liderii Bisericii au încercat să lămurească lucrurile într-o manieră accesibilă, pe înţelesul credincioşilor, ferindu-i de interpretări greşite. Ei nu trebuiau să pună la îndoială realitatea întrupării („Omul Îl naşte pe Dumnezeu”, creatorul universului/timpul se uneşte cu eternitatea). „Insistenţa scriitorilor Evangheliilor asupra istoricităţii Fiului lui Dumnezeu arată paradoxul istoriei ca îndumnezeire a creaturii prin har”. În cadrul acestui paradox dispar graniţele dintre lumi, iar Dumnezeu ca „Domn al istoriei” face ca imposibilul să devină posibil. În această cheie trebuie înţeleasă şi legătura dintre natura umană şi cea cosmică. Omul alcătuit din trup şi suflet este cosmos – susţine cu tărie Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Toată viaţa şi mişcarea vitală vine de la viaţa cea mai presus de orice principiu al întregii vieţi. De aceea şi sufletele au calitatea de a fi indestructibile”. Nu se poate concepe o separare a omului de natură. Or tocmai această imposibilă separare „face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi”. În afara acestei perspective, nu putem vorbi de o spiritualizare a vieţii, a timpului, a etnicului sau a pământului, ştiind că fiecare poartă „pecetea unei finalităţi”.
Istoria înseamnă pe de o parte oameni, sentimente, emoţii, gesturi, căutări, experienţe, întâmplări, fapte şi evenimente care generează evoluţii aleatoare şi imprevizibile, iar pe de alta mentalităţi, solidarităţi şi conflicte care afectează imaginarul individual şi colectiv. Dacă la prima vedere studiul istoriei pare „o străduinţă ambiguă”, în fapt ea reprezintă „o întâlnire cu celălalt”. „O minte îngustă şi goală este un obstacol în faţa acestei întâlniri, la fel cum ele sunt în toate relaţiile umane”, afirmă Georges Florovski. Istoria însă poate fi înţeleasă şi în cheie teologică, deoarece „conţine în ea seminţele logice ale nemuririi”. Să ne aducem aminte de patimile Fiului lui Dumnezeu surprinse de Evanghelii. „Strigătul de pe cruce este transistoric”. Mai mult, „El oferă o paradigmă a suferinţei actualizabilă în orice context istoric”. La rându-i, mesajul creştin este istoric. Dar dimensiunea istorică a religiei Logosului Întrupat şi responsabilitatea acesteia faţă de istorie nu trebuie însă să fie eludate sau subminate. În mod cert, creştinismul „a depăşit barierele lingvistice; vocabularul creştin a contribuit decisiv la ieşirea din izolare a comunităţilor, la afirmarea idealului ecumenic al Bisericii. El propune o nouă imagine despre lume, şi despre lumea de dincolo conturată şi păstrată într-un cadru instituţional bine precizat”.
Nu doar etnia, religia, cultura şi limba sunt elemente identitare, care nu pot fi şterse uşor din memoria individuală şi colectivă, ci şi istoria şi tradiţia. Aceasta din urmă este strâns legată de „creaţie”. Ţinând cont de acest aspect, înţelegem strădania asiduă a omului de a-şi depăşi limitele, „de a crea un univers de semne şi simboluri, structuri prin care lumea poate să-i devină mai accesibilă”, iar comunicarea cu Dumnezeu mai facilă. Poate de aceea „Dogma nu a fost o formă de decretare a valabilităţii unui termen sau simbol, ci modalitatea de exprimare a vieţii creştine a comunităţilor, de afirmare a unei serii de certitudini existenţiale, a relaţiei cu istoria şi creaţia”. Desigur, vedem şi cum tradiţia este adânc înrădăcinată în modul de viaţă al omului, situându-l pe acesta „într-o anume existenţă, Univers, lume vie, istorie şi cultură”. Nu trecem cu vederea nici faptul că cele mai importante momente din viaţă au fost ritualizate pentru a fi circumscrise unor concepţii mistice asupra universului. Dar toate aceste detalii ne conduc la esenţa lucrurilor. Toate persoanele umane, precum şi toate neamurile, îşi au „modelele” lor eterne în Dumnezeu, care le conferă forţa necesară de a transpune ideile în fapte. Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este indisolubilă. Chiar dacă omul prin absurd ar dori să-şi schimbe etnicitatea, el nu poate, deoarece se identifică cu ea. „Cu ea se naşte şi cu ea moare, trăieşte cu ea şi tot cu ea se înfăţişează înaintea Dreptului Judecător”. Această observaţie este valabilă şi pentru urmaşii romanităţii orientale.
Spre deosebire de alte popoare neolatine, românii au intrat în Evul Mediu îmbrăcaţi în hainele creştinismului răsăritean, având în spate o istorie presărată cu evenimente, fapte eroice, mituri, legende şi o tradiţie a întemeierii cultivată de memoria colectivă. Toleranţa de care au dat dovadă strămoşii lor daco-romani a făcut ca asimilarea patrimoniului spiritual păgân de către creştinism să se facă paşnic şi fără constrângeri după dispariţia statului la finele secolului III şi căderea limesului dunărean sub loviturile slavilor. Dar tocmai acest patrimoniu este moştenirea pe care oamenii din trecut au transmis-o posterităţii în vederea conservării şi valorificării ei. Pornind de la această idee, aducem în discuţie doar câteva aspecte ale istoriei, tradiţiei si patrimoniului din Transilvania, fără pretenţia de a epuiza subiectul.
Aidoma altor istorii regionale şi aceea a spaţiului medieval transilvănean pretinde o cunoaştere în contextul evenimentelor. Chiar dacă istoria se împleteşte în chip armonios cu trecutul, oamenii preţuiesc prezentul şi îşi proiectează viitorul pe dimensiuni mistice şi cosmice. Firesc, în epoca marilor migraţii contextul politic şi etno-demografic şi-a pus amprenta asupra evoluţiei ideilor, credinţelor şi practicilor religioase aparţinând comunităţilor creştine şi latinofone. Realităţile arheologice sugerează că religia creştină s-a generalizat în mediul romanic de la nordul Dunării, exercitând o influenţă destul de puternică şi asupra grupurilor alogene care s-au sedentarizat. Însă relaţia autohtonilor cu cavalerii stepei este una complexă şi controversată, fiind pusă sub semnul binomului religie-politică.
Deşi nu există dovezi privind existenţa unor centre episcopale, se admite ipoteza potrivit căreia ele ar fi funcţionat în cetăţile de reşedinţă ale conducătorilor formaţiunilor politice (Dăbâca, Biharea, Alba Iulia, Morisena, Dibiscos-Tibiscum, Slon-judeţul Prahova, Bisericuţa-Garvăn). Argumentarea specialiştilor are ca suport vechea tradiţie referitoare la nevoia legitimării puterii politice (conferită doar de o înaltă autoritate sacerdotală). Există însă şi nuanţe care pun în evidenţă istoria locală. „Românii, ca popor cucerit şi supus, nu au beneficiat de avantaje şi privilegii globale din partea autorităţilor Regatului Ungariei, aşa cum au beneficiat celelalte populaţii venite în grupuri compacte în Transilvania”, atrage atenţia academicianul Ioan Aurel Pop. „Prin urmare, ei s-au străduit să supravieţuiască în noile condiţii şi să-şi adapteze vechile instituţii teritorial-administrative realităţilor implantate dinspre Apus”. Şi totuşi, presiunea confesională, „virulentă” după cruciada a IV-a, îi determină pe românii transilvăneni, aidoma confraţilor de peste munţi, să caute soluţii salvatoare în zona specifică religiozităţii. În situaţia dată li s-a părut firesc să identifice destinul Bisericii ortodoxe cu cel al neamului. Acest fapt le-a stârnit dorinţa de a-şi „înveşnici numele” pe altarul credinţei şi nu istoria, conştienţi fiind că numai ortodoxia este singura armă care le permite să-şi apere identitatea etno-culturală. În acest context, îngrijorarea firească a papei Grigore al IX-lea (exprimată în actul emis în anul 1234) scoate în relief forţa ierarhiei ortodoxe de a face prozeliţi în rândul germanilor şi ungurilor care trăiau în cuprinsul episcopiei cumane. Este un adevăr care nu a putut fi ignorat de pontifii romani sau de urmaşii regalităţii maghiare.
„Disponibilitatea Bisericii Catolice de a accepta o formulă de compromis în privinţa limbii în care se oficia serviciul divin arată că a înţeles care era obstacolul major în calea convertirii românilor nord-dunăreni: legătura etno-confesională. Acceptarea catolicismului maghiar deschidea calea pierderii identităţii şi asimilării etnice. Iar românii au înţeles acest lucru şi s-au opus”. Relaţia dintre confesiune şi limbă este dezvăluită şi de izvoarele vremii. De pildă, un document din 1374 face trimitere la acei misionari unguri care au eşuat în misiunea lor de convertire la catolicism a românilor. De notat că aceştia din urmă cereau papei nici mai mult, nici mai puţin decât „un ierarh cunoscător al limbii române (qui linguam diete nationis scire asseritur)”. În acest caz, revolta românilor are ca pretext limba. „În acelaşi spirit, al unor forme profunde de solidaritate etnică pe fond religios, este edificatoare observaţia lui Bartolomeu de Alverna conform căreia „schismaticii” din Ungaria înfăptuiesc „rele” împreună cu acei conaţionali ai lor „din afară”; în cazul românilor, aceasta se traduce prin solidaritatea celor din Transilvania cu aceia din Ţara Românească şi din Moldova”.
Conf. univ. dr. Liliana TROFIN
(Lucrare publicată în anuarul Acta Carpatica I)
