Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (43)

Asupra rebeliunii antistatale de la Tg. Mureş s-a tras o cortină de minciuni

• Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Cât de frăţeşti erau relaţiile noastre cu Ungaria în timpul comunismului?

– În perioada 1950-1989 relaţiile româno-ungare au fost reci, caracterizate prin ralierea deplină a Budapestei la politica Moscovei (cu excepţia momentului 1956) şi independenţa tot mai accentuată a Bucureştiului în politica internă şi orientarea externă. Dar atacurile ungureşti n-au încetat: în 1966, János Kádár declara „Tratatul de la Trianon a fost un dictat imperialist, care a dezmembrat Ungaria, acordând Transilvania României”. În perioada comunistă au apărut multe cărţi de istorie conţinând tezele revizioniste interbelice, încununarea reprezentând-o Istoria Transilvaniei din 1986, apărută sub egida Academiei budapestane, tradusă şi răspândită în toată lumea cu ajutorul Uniunii Mondiale a Ungurilor (UMU). Lucrările de răspuns ale istoricilor români au apărut târziu, împiedicate de cominterniştii Valter Roman şi Leonte Răutu – şi n-au avut ecou internaţional, nefiind alcătuite sinteze în marile limbi de circulaţie.

– Cum nu sunt nici astăzi, de altfel…

– Nu sunt, pentru că istoria nu i-a învăţat nimic pe politicienii noştri. În schimb, manualele şcolare ungureşti din vremea comunismului propagau aceleaşi idei, într-o exprimare mai puţin violentă. Spre sfârşitul perioadei comuniste a fost lansată Doctrina Pan-Ungară de viitorul preşedinte interimar Szűrös Mátyás, în vreme ce propaganda neorevizionistă se desfăşura larg în Occident prin cele 1.500 de filiale ale UMU. Înaintea evenimentelor din 1989 apare Declaraţia de la Budapesta, semnată de revizionişti unguri precum Csoóri Sándor, dar şi de politicieni români precum Dinu Zamfirescu, de oameni de cultură precum Neagu Djuvara şi de Regele Mihai, declaraţie care lansa două idei fundamental greşite: formarea popoarelor român şi ungur „în acelaşi spaţiu geografic” şi declararea Transilvaniei ca spaţiu de condominium româno-maghiar. Primii care au reacţionat au fost cei din emigraţia română, cea mai vocală fiind Uniunea Mondială a Românilor Liberi, reprezentată de Ion Raţiu.

– Au trecut peste 30 de ani de la Revoluţie, oamenii au cam uitat, iar cei născuţi după aceea n-au ştiut niciodată: care e, în fond, istoria reală a UDMR?

– UDMR a apărut chiar pe 22 decembrie, deci era gata constituită – deşi formal, în acte adică, evenimentul avea loc mai târziu. Primul deziderat a fost purificarea etnică a judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş, maghiarizarea totală a regiunii. S-au folosit cele mai dure metode, favorizate de instabilitatea generală şi de captarea opiniei publice de evenimentele de la Bucureşti. Aşa-zisa Revoluţie a fost interpretată ca un eveniment exclusiv maghiar, îndreptat nu împotriva totalitarismului comunist, ci a statului român şi împotriva românilor. Toate manifestaţiile publice au avut un pronunţat caracter antiromânesc, cu discursuri revizioniste, steaguri ale Ungariei Mari, lozinci antiromâneşti, soldându-se cu devastări, violenţe şi chiar asasinate. Vechii comunişti nu aveau nimic de suferit dacă erau maghiari, ajungând în posturi importante: Király Károly, Domokos Géza, Kozsokár Gábor etc. Judecătorilor români de la Tribunalul Harghita li s-a spus că menţinerea lor în funcţii „nu se mai justifică, întrucât judeţul a devenit secuiesc”, iar noua directoare a Liceului Baraolt susţinea că „acest liceu este autonom şi noi nu primim dispoziţii şi instrucţiuni nici măcar de la Inspectoratul Şcolar”. În Harghita, numărul localităţilor rămase fără nici o formă de învăţământ românesc se ridica la 68. În judeţul Mureş ponderea românilor fiind apreciabilă, şi rezistenţa lor a fost mai mare. Ca urmare, în martie 1990, UDMR a declanşat o rebeliune antistatală. Cu acel prilej s-au folosit staţii de radio emisie-recepţie de provenienţă necunoscută. Pe străzi erau multe autoturisme din Ungaria, precum şi ziarişti din această ţară. Este răspândită informaţia, difuzată la un post de radio din New York, cum că Transilvania trebuie alipită la Ungaria, arătându-se şi modalităţile concrete, nefiind ocolită nici soluţia militară. În condiţiile reacţiei neadecvate a instituţiilor statului, Uniunea „Vatra Românească” a condus rezistenţa românilor, salvând statul unitar naţional. Concomitent cu rebeliunea antistatală organizată de UDMR la Târgu Mureş, s-a încercat crearea unui al doilea centru de violenţă la Sf. Gheorghe. Conform câtorva zeci de declaraţii aflate în arhiva Comisiei Parlamentare Harghita-Covasna, pe 22 martie 1990, un grup de 11 persoane, îmbrăcate în salopete „murdărite, nu murdare”, pentru a semăna cu muncitorii, au sosit din Tg. Mureş, purtând pancarte cu inscripţia most és itt (acum şi aici) şi au început să incite populaţia. Lumea politică de la Bucureşti, ocupată cu campania electorală din 1990, nu a acordat atenţia cuvenită faptelor extrem de grave petrecute în Transilvania, UDMR având în faţă, timp de câteva luni, numai opoziţia spontană a românilor transilvăneni.

• N.S. Dumitru, autorul Raportului Comisiei de anchetă asupra evenimentelor din Tg. Mureş: „Nu puteam scrie altfel. Dacă spuneam tot adevărul, trebuia să desfiinţăm UDMR-ul”

– S-a alcătuit un raport extrem de ciudat al acelor evenimente, care a nedumerit pe toată lumea…

– Comisia de anchetă a evenimentelor din Tg. Mureş şi-a prezentat raportul în faţa celor două camere ale Parlamentului la 17 ianuarie 1991: fusese alcătuit de un singur om, sociologul N.S. Dumitru. Făcea o analiză savantă şi planturoasă a evenimentelor, cu o exasperată voinţă de a găsi argumente pentru o împărţire egală a vinovăţiei între români şi maghiari. Pe când Tőkés László, Szőcs Géza, Domokos Géza vorbeau despre Ungaria de Est şi despre autoguvernarea ţării secuilor, ce fapte similare au făcut românii din cele trei judeţe? Au alungat din vreo localitate pe maghiari? Au dat afară copii şi profesori maghiari din şcoli? Au bătut şi alungat preoţi maghiari? Nimic din toate acestea. A devenit clar că mistificarea adevărului nu o făcuse N.S. Dumitru din proprie iniţiativă, ci la cererea celor aflaţi atunci în fruntea statului, care, pentru a-şi asigura liniştea din partea UDMR, au blocat însăşi discutarea Raportului în Parlament, astfel că acesta n-a mai fost dezbătut niciodată. În acest mod, asupra rebeliunii antistatale de la Tg. Mureş şi a faptelor conexe s-a tras o cortină de minciuni. Într-o discuţie particulară, N.S. Dumitru mi-a spus: „Nu puteam scrie altfel. Dacă spuneam tot adevărul, trebuia să desfiinţăm UDMR-ul”.

– Ulterior v-a fost încredinţată sarcina redactării proiectului a ceea ce a devenit Raportul Harghita-Covasna.

– Din iniţiativa PUNR s-a înfiinţat, în 1990, Comisia parlamentară de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-şi părăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţele Harghita şi Covasna. Îl avea ca preşedinte pe Mihai Teodorescu. Audieri ale celor alungaţi au avut loc la Bucureşti, în judeţele vizate – Harghita, Covasna şi Mureş – dar şi la Braşov, Focşani, Bacău, Ploieşti. S-au strâns declaraţii de la toţi aceia care au vrut să depună mărturie în faţa Comisiei, inclusiv maghiari, s-au luat informări de la instituţiile statului din zonă. Sarcina alcătuirii proiectului de raport, având la bază 250 de dosare masive de documente şi câteva zeci de casete audio, mi-a fost încredinţată mie, ca deputat de Prahova; apoi, textul a fost aprobat, fiecare pagină în parte, de plenul Comisiei, care a mai adăugat aproximativ 50 de pagini. În total, raportul avea 137 de pagini şi 91 de pagini cu anexe. Cei doi reprezentanţi ai UDMR au refuzat chiar şi discutarea documentului în Comisie şi au înaintat o Opinie separată, negând toate afirmaţiile şi toate concluziile documentului, condamnând alarmaţi Comisia pentru că ceruse traducerea Raportului în limbi de circulaţie mondială şi răspândirea lui în Occident. Acesta a fost prezentat în Parlament la 17 octombrie 1991, cu toată intervenţia violentă a lui Tokay György, care cerea sistarea prezentării şi a transmisiei directe la radio şi televiziune.

– Transmisia directă a Raportului şi a dezbaterilor a stârnit un interes uriaş, mai ales în Transilvania: pentru prima dată se spuneau lucrurilor pe nume.

– Dezbaterea s-a făcut în mai multe şedinţe comune ale celor două camere, cu intervenţiile directe a 84 de parlamentari. Cum intervenţia reprezentanţilor UDMR din 4 noiembrie, care acuzau pe toată lumea, era cât pe ce să degenereze în violenţă fizică, Hotărârea care urma a fi adoptată a fost amânată, abia la 20 decembrie prezentându-se prima variantă de text. Între timp, a fost un adevărat pelerinaj pe la Bucureşti de delegaţii internaţionale, începând cu ONU, toate responsabile cu drepturile omului în lume şi toate alarmate de „situaţia tragică” a maghiarilor din România: intensa campanie denigratoare dusă de maghiari în presa occidentală avusese efect. Cea mai impunătoare delegaţie venea de la Consiliul Europei. Şi, ca un corolar, a apărut la Bucureşti şi o delegaţie a Guvernului de la Budapesta, care a cerut imperativ o întâlnire cu Comisia Harghita-Covasna. Oficialii responsabili au acceptat cu inconştienţă. Nu caracterul arogant al întrebărilor puse de Gyula Horn era important în întâlnirea respectivă, ci faptul că se recunoştea, prin acceptarea întâlnirii cu Comisia, dreptul Ungariei de a se amesteca într-o problemă internă românească.

– Până la urmă textul Hotărârii adoptate a fost departe de conţinutul Raportului…

– Votul final al Parlamentului se va da abia pe 12 februarie 1992, amânarea de 4 luni fiind folosită pentru adoptarea unui text neutru. Nici măcar nu s-a acceptat formula normală Parlamentul aprobă Raportul Harghita-Covasna, ci s-a folosit formula neutră Parlamentul ia act. Deputaţilor FSN din majoritatea parlamentară li se spusese că o condamnare deschisă a UDMR, chiar dacă ar fi fost normală, ar periclita şansele României de a intra în Consiliul Europei – şi mulţi crezuseră. Exista şi o explicaţie: în acel moment, atât în fruntea UDMR, cât şi a FSN, se aflau foşti lideri ai PCR – tovărăşia de decenii nefiind uitată. După vot, parlamentarii UDMR zâmbeau triumfător, iar senatorul Dumitraşcu declara: „Domnilor, o să avem soarta pe care o merităm”. Astfel, după o muncă de un an, cum nici o altă comisie nu mai făcuse, rezultatul a fost departe de cel scontat. Nici un român alungat nu a fost sprijinit să revină. Situaţia generală a populaţiei româneşti din cele două judeţe a continuat să se înrăutăţească, UDMR a putut să-şi continue nestingherit politica de maghiarizare forţată. Peste interesul naţional îşi dăduseră mâna unii dintre foştii mari lideri comunişti. Cu toate acestea, prin evidenţierea publică, făcută chiar de către Parlament, a fărădelegilor comise în zonă şi a amestecului Ungariei în România, raportul a avut un efect pozitiv: a demonstrat existenţa pericolului neorevizionismului maghiar, a demonstrat miopia sau reaua credinţă a celor care-i negau existenţa şi a solidarizat majoritatea românilor în jurul ideii apărării statului naţional unitar.

Interviu de M. GROZA

Comentarii:

comentarii