Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (34) Trebuie intensificată propaganda atât de mult încât „copilul din faşă să ştie că Ardealul a fost şi este al Ungariei” | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 25 octombrie 2020
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (34) Trebuie intensificată propaganda atât de mult încât „copilul din faşă să ştie că Ardealul a fost şi este al Ungariei”
<h5><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (34)</i>  Trebuie intensificată propaganda atât de mult încât „copilul din faşă să ştie că Ardealul a fost şi este al Ungariei”

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (34) Trebuie intensificată propaganda atât de mult încât „copilul din faşă să ştie că Ardealul a fost şi este al Ungariei”
  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– O personalitate controversată este episcopul Márton Áron, erou pentru unii, vârf de lance al iridentei maghiare pentru alţii…

– Istoria notorietăţii lui începe în toamna lui ’44, când era în vigoare o dispoziţie de război pentru etnicii germani şi maghiari, conform căreia, pentru deplasări în afara localităţii, aveau nevoie de o autorizaţie. Dispoziţia era normală datorită apropierii frontului şi a faptului că armatele ungare şi germane au fost peste tot sprijinite de etnicii maghiari şi germani. În noiembrie 1944, un poliţist i-a cerut episcopului Márton Áron, aflat într-o vizită la Cluj, autorizaţia de deplasare. „Îndrăzneala” poliţistului, care cel mai probabil nu-l cunoştea pe episcop şi îşi făcea pur şi simplu datoria, aşa cum în această primăvară poliţiştii aplicau amenzi preoţilor ortodocşi care nu respectau prevederile ordonanţelor militare privind coronavirusul, a provocat mânia episcopului catolic, care s-a plâns grabnic lui Petru Groza. Vor urma o mulţime de ordine de încetare a „persecuţiei” trimise de autorităţile centrale, cercetări, reveniri – timp de 4 luni, invocându-se atitudinea democratică a celui în cauză – referire la luarea de poziţie din mai 1944, când, în Biserica Sf. Mihail din Cluj a cerut societăţii maghiare să ajute evreimea adunată în ghetouri şi aflată în faţa deportării, gest în urma căruia a fost declarat persona non grata de autorităţile fasciste maghiare şi expulzat. Au urmat alte intervenţii din partea Nunţiului Apostolic, Inspectoratul de jandarmi Cluj raportând excedat, a nu ştiu câta oară, că episcopului „nu i s-a făcut şi nu i se face nici un fel de restricţiune în libertatea de circulaţie”.

– Procesiunea de la Şumuleu din 1946 s-a transformat, practic, într-o rebeliune…

– Mulţumit de efectul intern şi internaţional al protestului său faţă de „opresiunea” la care-l supuneau românii, dar şi în contextul hotărârii Conferinţei de Pace de la Paris de a retroceda României partea de Transilvanie ocupată, pentru Rusaliile catolice din mai 1946 s-a lansat chemarea ca „toţi maghiarii, indiferent de religie, vor veni la Şumuleu-Ciuc”. Aşadar, nu mai aveam un pelerinaj catolic, ci o adunare a maghiarilor, al cărei punct central l-a constituit predica lui Márton Áron, transformată în discurs împotriva statului român: „Problema Ardealului nu este definitivă şi în curând se va pune din nou în justiţie. (…) Nu pot trece cu vederea suferinţele secuilor, care în curând vor fi satisfăcuţi prin apartenenţa lor la Ungaria”. După predica episcopului, cei circa 100.000 de participanţi au cântat Imnul Ungariei şi Imnul secuiesc, iar la întoarcere, înfierbântaţi de atmosfera de la Şumuleu, s-au dedat la acţiuni provocatoare şi violenţe antiromâneşti. O coloană de 2.500 de unguri din Ghimeş, Lunca de Jos şi de Sus a întâlnit o patrulă de jandarmi, care au fost dezarmaţi, loviţi în cap şi tăiaţi cu cuţitele. Ungurii din Ciumani au trecut prin Voşlăbeni fluturând provocator steagul Ungariei şi intonând imnuri horthyste, însă au fost opriţi de români, care le-au luat steagul şi i-au bătut, fiind nevoie de intervenţia jandarmilor pentru a-i salva. Drept recunoştinţă, ungurii au ajuns în Ciumani şi au atacat postul de jandarmi de acolo… De fapt, românii din Voşlăbeni se răzbunaseră pe un gest din 1943 al maghiarilor din Ciumani, când aceştia, spunând că trebuie să lase ura de-o parte şi să fie prieteni, i-au invitat la procesiunea de la Şumuleu, să se roage împreună la Dumnezeu. Câteva zeci de români îmbrăcaţi în costume naţionale au răspuns invitaţiei. Însă, ajunşi la mănăstire, au fost bătuţi de unguri, li s-au tăiat hainele, au fost scuipaţi şi batjocoriţi. Voşlobănenii nu uitaseră umilinţa din 1943… Comisia de anchetă care s-a deplasat la Lunca pentru cazul jandarmilor înjunghiaţi i-a chemat la post pe făptaşi, dar 500 de unguri au înconjurat clădirea şi au atacat-o.

– Episcopului i s-au cerut explicaţii pentru predica sa provocatoare?

– Nici vorbă. De la Bucureşti sosiseră doar nişte indicaţii politicoase: „IGJ (Inspectoratul General al Jandarmeriei – n.n.) roagă să binevoiţi a dispune să se ia măsuri ca episcopul romano-catolic de Alba Iulia şi preoţii romano-catolici să nu-şi mai depăşească sfera preocupărilor bisericeşti, făcând propagandă şovină atât de dăunătoare bunelor raporturi dintre cele două popoare conlocuitoare. La fel pentru corpul didactic secundar şi primar, unde există focare de iredentism”. Blocul Partidelor Democrate era în campanie electorală şi voia să-şi asigure voturile maghiarilor. Márton Áron riposta inventând acte represive faţă de pelerini – care în câteva rânduri fuseseră legitimaţi de jandarmi. Recunoştea arborarea steagurilor maghiare la Şumuleu – şi cerea insidios Legiunii de Jandarmi să i se indice ordinul guvernului „prin care opreşte întrebuinţarea culorilor naţionale maghiare”.

– În mod evident, Márton Áron nu era singurul care nu suporta ideea Ardealului românesc…

– Se semnalau, în 1946-47, nenumărate cazuri de antrenare a reprezentanţilor bisericilor maghiare în acţiunile şovine antiromâneşti, de aţâţare a populaţiei maghiare, de forţare a deznaţionalizării românilor din zonele în care dominau, inclusiv de spionaj în favoarea Ungariei. În fiecare dimineaţă, în biserica romano-catolică din Sf. Gheorghe se făceau slujbe pentru „întregirea hotarelor Sfântului Ştefan”; la Băile Ozun a avut loc în toamna lui 1945 o adunare a 50 de prelaţi reformaţi din Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, unde s-a afirmat că trebuie intensificată propaganda pro-maghiară atât de mult încât „copilul din faşă să ştie că Ardealul a fost şi este al Ungariei”. În comuna Comolău erau 80 de familii de români ortodocşi înainte de 1940; biserica a fost incendiată în timpul ocupaţiei şi românii obligaţi să treacă la religia reformată; în 1945 reveniseră la ortodoxie 30 de familii, celelalte, terorizate de unguri, s-au abţinut. Iniţiatorul acţiunilor, atât în vremea ocupaţiei, cât şi după, era pastorul reformat Terent Iosif. În comuna alăturată, Catalina, în fruntea întregii mişcări şovine se situa pastorul, ca şi la Ozun de altfel. Pastorul reformat din Covasna era considerat un „înfocat şovin maghiar”, iar Legiunea de Jandarmi Satu Mare anunţa că în judeţ preoţii şi învăţătorii unguri au cerut familiilor mixte să-şi înscrie copiii numai la şcoli maghiare, iar materialele de propagandă revizionistă erau distribuite chiar în timpul slujbelor. În comuna Botiza o puternică mişcare pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria îi avea lideri pe conducătorii celor două culte maghiare din localitate. În biserica romano-catolică, preotul Hentes începea şi termina slujba cu Imnul Ungariei. Era acelaşi care a cerut armatei ungare, în timpul ocupaţiei, să aresteze 120 de români, după care a exclamat satisfăcut, chiar în biserică: „Am scăpat de un număr de 120 de români împuţiţi”. În satul Ghiduţ, comuna Lăzarea (jud. Ciuc), deşi locuitorii erau români greco-catolici, în timpul ocupaţiei li se impusese un preot romano-catolic maghiar; în 1945 acesta refuza să plece. În Frumoasa, pastorul ungur care în vremea ocupaţiei îi îndemna pe maghiari să tragă cu puşca în biserica ortodoxă în timpul slujbelor, în 1946 îi împiedica pe români să revină la religia lor.

– Dar, după exemplul episcopului Márton, reprezentanţii bisericilor maghiare veneau cu o ploaie de plângeri la Guvernul României…

– Ca şi în cazul episcopului, autorităţile centrale se alarmau şi cereau mereu efectuarea urgentă de anchete şi pedepsirea vinovaţilor. În marea majoritate a plângerilor se adeverea că „represiunea” era o invenţie. Ba cel mai ades – cum s-a întâmplat în situaţia unui amplu memoriu al Eparhiei Reformate Ardeal privind acţiunile „româneşti îndreptate împotriva slujitorilor bisericilor maghiare reformate”, se dovedeau a fi minciuni sfruntate. Acolo se spunea că pastorul maghiar din Plăniceni ar fi fost alungat – din anchetă reieşea că în localitatea respectivă nu fusese niciodată un pastor reformat întrucât locuitorii erau, toţi, români; la Chinteuş pastorul reformat, într-adevăr, s-a sinucis, dar nu din cauza românilor, cum spune memoriul reformaţilor, ci din pricina desfrâului din familia sa; în comuna Luna de Sus pastorul nu fusese alungat, ci a fugit împreună cu armata maghiară; în comuna Sfaroşu nu a fost asuprit nici un pastor, pentru că nu exista biserică reformată; se afirma că pastorii reformaţi din comunele Buza, Nima, Iliuşa ar fi fost alungaţi şi li s-ar fi luat pământurile – ancheta dovedea că toţi erau la posturi şi-şi păstrau bunurile. O mulţime de pastori despre care se spunea că au fost alungaţi se retrăseseră cu trupele maghiare; alţii, care erau consideraţi „oropsiţi”, comiseseră crime şi atrocităţi în timpul ocupaţiei şi erau sub cercetarea justiţiei. Se minţea pentru a se crea imaginea unei acţiuni represive permanente împotriva ungurilor, îndreptăţind teza că statul român nu este capabil să gestioneze civilizat teritoriul transilvan. Memoriul reformaţilor se înscria în politica antiromânească generală a liderilor maghiari, dar el surprinde, ca şi plângerile episcopului Márton, prin faptul că feţe bisericeşti se pretau la alcătuirea unor materiale mincinoase, demonstrând o românofobie deloc creştinească. Dar nu vreau să mai insist, un studiu amănunţit despre această temă conţine cartea mea Catolicismul şi revizionismul maghiar, apărută în primăvara acestui an la Editura Semne. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.