Aspecte privind pandemiile de ciumă reflectate în documente existente în arhivele covăsnene (I)Scurt istoric al pandemiilor în Europa | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 21 septembrie 2020
Home » (Inter)Național »
Aspecte privind pandemiile de ciumă reflectate în documente existente în arhivele covăsnene (I)
Scurt istoric al pandemiilor în Europa
<h5><i>Aspecte privind pandemiile de ciumă reflectate în documente existente în arhivele covăsnene (I)</h5></i>Scurt istoric al pandemiilor în Europa
Fragment din tabloul „Triumful morţii” (1562) realizat de Pieter Bruegel

Aspecte privind pandemiile de ciumă reflectate în documente existente în arhivele covăsnene (I)
Scurt istoric al pandemiilor în Europa

Conform dicţionarului explicativ al limbii române „pandemia” este definită ca fiind o „epidemie care se extinde pe un teritoriu foarte mare”, adică „o boală contagioasă care se extinde într-un timp scurt, prin contaminare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune etc.; numită şi molimă”. Între aceste epidemii care au îngrozit lumea, cele mai răspândite în spaţiul românesc, în perioada sec. XVII-XIX, au fost cele de ciumă, holeră, lepră, tifos şi febră aftoasă. Ca durată, frecvenţă, răspândire şi efecte locul principal între acestea l-a ocupat ciuma. Boala, de origine orientală, a fost răspândită în Europa de puricii şobolanilor infectaţi cu bacteria Yersinia pestis, la o dată discutabilă încă. De ciumă se vorbeşte în istoria universală încă din timpul strategului Pericle (c. 495-429 î.Hr.) care, în timpul războiului Peloponeziac, la 431 î.Hr. „i-a convins pe atenieni să părăsească zonele rurale şi să se retragă în spatele zidurilor cetăţii, bizuindu-se pentru protecţie pe puterea navală a Atenei. Strategia sa a generat însă ciuma din 430, iar Pericle a fost îndepărtat de la putere. Reales în anul următor, a fost răpus de boală la scurtă vreme”. Imperiul Roman este lovit de „Ciuma Antonina” la 165 d.Hr. Se pare că a fost o pandemie de vărsat de vânt sau pojar adusă de soldaţii romani întorşi din Orientul Apropiat.

A ucis doi împăraţi romani, Lucius Verus, în 169 şi Marcus Aurelius Antoninus, în 180. Mai poartă denumirea de Ciuma lui Galen, de la numele celui care a descris molima. Despre ciuma din Bizanţ, din timpul împăratului Justinian (529-565 d.Cr.) aminteşte Procopius din Caesarea, în trei capitole – 4, 6, 18, în a sa Istoria Secretă: „În timpul acesta (542 d.Cr. n.n.) s-a întâmplat să cadă asupra lui şi altă nenorocire. Ciuma, amintită în cărţile de mai înainte, chinuia pe oamenii din Bizanţ, iar împăratul s-a îmbolnăvit atât de rău, încât mergea vorba că a murit”. „În urma ciumii amintite în cărţile de mai înainte, care a cuprins tot pământul, au scăpat mai mulţi oameni decât cei care au fost omorâţi de dânsul (de Justinian – n.n.), căci unii au rămas neatinşi de boală sau au biruit-o, după ce-au căzut în mrejele ei; dar de omul acesta n-a putut scăpa nimeni dintre romani”. „A venit apoi şi ciuma, amintită mai înainte, şi a răpit aproape jumătate din oamenii care mai rămăseseră”. Dacă în primele două cazuri pe care le-am exemplificat sunt istorici care pun sub semnul îndoielii faptul că molima care s-a abătut asupra Atenei sau Bizanţului ar fi fost ciuma, în perioada Evului Mediu nici un istoric nu contestă răspândirea molimei pe continentul european, care a bântuit din prima jumătate a secolului al XIV-lea până în prima parte a secolului al XIX-lea. „Marele flagel al ciumei şi-a făcut apariţia în Occident în octombrie 1347, când 12 galere genoveze venind din Crimeea au ancorat în portul Messinei; din acest oraş, boala s-a răspândit rapid la Catania, Napoli, Roma, Siena şi Florenţa. Chiar în primăvara anului următor, în Toscana, formelor pneumonice li s-au adăugat cele bubonice şi hemoragice”. Despre forma de manifestare a ciumei bubonice, măsurile luate şi opţiunile oamenilor din Florenţa şi Toscana putem să ne edificăm din descrierea unui martor ocular, scriitorul Giovanni Boccaccio, în capodopera sa, Decameronul. „Uluitoare lucruri mi-e dat să povestesc, lucruri care, dacă n-ar fi fost văzute de ochii mei şi al altor mulţi, nu m-aş încumeta nici barem să le cred, necum să le şi scriu, chiar dacă le-aş fi auzit din gura unui om vrednic de toată încrederea”. În continuare redăm forma de manifestare a bolii aşa cum a văzut-o scriitorul în primăvara anului 1348. Ciuma „la noi nu se arată ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci la începutul bolii, atât bărbaţilor cât şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stânghii (vintre, pântece, burtă, abdomen n.n.) nişte umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subţiori şi stânghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, şartul bolii se preschimba şi multora le apărură pete negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după, cum buboiul fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup (de aici şi termenul de „ciumă bubonică” sau „moartea neagră”, după culoarea buboaielor sau petelor de pe corpul bolnavilor, n.n.) Întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. Dimpotrivă, ori fiindcă firea bolii nu suferea, ori fiindcă, în neştiinţa lor, acei care tămăduiau (şi al căror număr, în afară de cei care aveau carte, sporise foarte mult şi cu femei şi cu bărbaţi care habar nu aveau de ştiinţa cea doftoricească) nu izbutiseră să afle din ce purcede boala şi ca atare nu ştiau să-i deie leacul cuvenit, nu numai că erau puţini care se vindecau, ci dimpotrivă aproape toţi mureau până în a treia zi de la ivirea semnelor de care pomeneam mai sus, care mai curând, care mai târziu şi cei mai mulţi fără fierbinţeli sau alte neajunsuri. Ceea ce învârtoşa puterea acestei molime era că boala se întindea de la bolnavi la sănătoşi întocmai cum se întinde focul când întâlneşte în calea lui ceva uscat, ori unsuros. Răul purcese mai avan nu numai fiindcă faptul de a sta de vorbă cu bolnavii ori de a te apropia de ei prilejuia şi celor teferi aceeaşi boală ori moartea obştească, ci şi fiindcă era de ajuns să atingi veşmintele sau lucrurile folosite de dânşii, ca prin atare atingere boleşniţa să se lăţească”. Boala s-a răspândit rapid în Occident, în Franţa, Spania şi Anglia. „Cel mai neliniştitor era faptul că pe vremea aceea oamenii nu înţelegeau cum se răspândeşte boala. Medicul de la Avignon al papei, Guy de Chauliac, un om remarcabil cu o cunoaştere a epidemiei mai bună decât orice alt contemporan al său, a declarat că se poate lua boala doar privind bolnavii. Un medic din Paris scria că o persoană bolnavă putea infecta întreaga lume. Două forme de pestă declanşau Moartea Neagră. La vremea aceea, doar de Chauliac a observat că în afară de buboaie, mai exista o serie foarte distinctă de simptome: febră neîncetată şi tuse cu expectoraţie sangvinolentă. Cu toate că nu şi-a dat seama, identificase ciuma pulmonară mult mai infecţioasă, din cauza căreia, observa el, se murea în două zile. Tipul bubonic se răspândea prin purecii şobolanilor negri, iar cea pulmonară pe cale aerogenă, de la tusea persoanei bolnave”.

În Franţa, ciuma venită din Orient, prin Italia, s-a abătut asupra regiunilor meridionale în cursul anului 1347 şi apoi în întreaga ţară. „La Paris, din marele spital l`Hotel-Dieu erau duse la cimitir, în fiecare zi, cinci sute de cadavre”. Jumătate din populaţia regatului a căzut victimă molimei. Atunci a luat sfârşit prosperitatea economică pe care a cunoscut-o epoca ultimilor Capeţieni şi pe care războiul franco-englez (războiul de 100 de ani, desfăşurat între anii 1337-1453 – n.n.) nu a afectat-o decât în regiuni foarte limitate”.

În Anglia, „în august 1348, începuse a se întinde de pe plaja din Dorset spre câmpiile din Devon şi Somerset. Mortalitatea, deşi exagerată de cronicari sub imperiul emoţiei, scria istoricul Andre Maurois în a sa Istorie a Angliei, a fost imensă. S-a scris despre sate în care nu mai rămăseseră destui oameni vii pentru a-i înmormânta pe cei morţi, în care muribunzii îşi săpau singuri gropile, în care muncile câmpului erau părăsite, şi oile, fără păstori, rătăceau pe şesuri. E probabil că a pierit o treime din populaţia Europei (Occidentale n.n.), adică aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de fiinţe omeneşti. În Anglia epidemia a ţinut deosebit de mult. Staţionară în 1349, a reînceput în anul următor şi a redus populaţia regatului de la patru milioane la circa două milioane şi jumătate”. Şi-n continuare istoricul trage o concluzie absolut surprinzătoare, dar foarte adevărată. „Urmările economice ale unei depopulări atât de rapide trebuie să fi fost foarte adânci. La sate ţăranii supravieţuitori s-au trezit deodată mai bogaţi, deoarece ogoarele comunale erau împărţite la un număr mai mic de participanţi. Mâna de lucru fiind redusă, zilierii deveniră pretenţioşi şi refractari. Seniorii, nemaigăsind muncitori care să lucreze pe domeniile lor, căutară să arendeze pământul… Unii îşi vândură la preţuri modice pământurile, ai căror proprietari deveniră ţăranii. Mulţi renunţară la agricultură pentru a se ocupa de creşterea oilor. Schimbarea aceasta, în aparenţă măruntă, constituie totuşi cauza primordială şi îndepărtată a naşterii Imperiului britanic. Căci dezvoltarea comerţului cu lână, nevoia de debuşeuri pentru acest comerţ, necesitatea de a-şi păstra stăpânirea asupra mărilor aveau să aducă după sine lenta transformare a unei politici insulare într-o politică navală şi imperială”. În anul 1349, molima s-a întins în Flandra, porturile hanseatice şi ţările scandinave. Populaţia Islandei a pierit aproape în întregime. Doi ani mai târziu, pesta bubonică a trecut Oderul, în Polonia şi în stepele Rusiei. În 1351 se părea că ciuma a dispărut în Europa Apuseană, însă în secolele XIV-XIX în întregul continent, ciuma avea să devină un coşmar care se va repeta periodic, aproximativ la 10-12 ani, izbucnind acolo unde concentrarea unor mase mari de oameni şi lipsa de igienă erau manifeste, precum marile oraşe sau concentrările de trupe armate. În Europa Occidentală ultimele mari epidemii de ciumă s-au manifestat la Londra, în 1665, şi Marsillia la 1720. Oraşul Londra, în care „mişunau cinci până la şase sute de mii de locuitori pe străzile înguste şi murdare, a fost pustiită, într-o lună de iunie (1665 n.n.) puţin mai călduroasă, de o epidemie de ciumă tot atât de îngrozitoare ca ciuma neagră. Şaptezeci de mii de cadavre trebuiră să fie aruncate în groapa comună”. Oraşul a fost „salvat” de un incendiu devastator izbucnit în 1666, care duce la dispariţia şobolanilor. Potrivit părerii unor locuitori din estul Angliei „ferestrele unor case vechi din East Anglia sunt şi acum zidite acolo unde avuseseră vedere către Londra”. La Marsilia, unde se consideră că au fost aproximativ 100.000 de victime, pentru a izola oraşul de celelalte aşezări umane din restul regiunii Provence, s-a construit un zid, pe care l-au denumit sugestiv Mur de la Peste, sau „Zidul Ciumei”.

În întreaga Europă, în numai 5-6 ani, Marea Ciumă Neagră, de la mijlocul secolului al XIV-lea, a făcut ca „a treia parte a lumii să piară”, după cum scria un cronicar al timpului: „molima făcuse 43.000.000 de victime, dintre care 26.000.000 numai în Occident”. Reducerea atât de drastică a numărului de oameni şi de guri, în Italia şi Franţa, n-a reuşit să amelioreze cât de cât, cel puţin la început, situaţia alimentară a populaţiei, întrucât a fost însoţită de părăsirea unor întregi suprafeţe cultivate. „Moartea Neagră a răsturnat literalmente peisajul agrar şi aşezările umane pe mari zone ale Europei, iar în multe părţi ale ei culturile au început să se retragă în faţa pădurilor şi mlaştinilor. Timp de decenii oamenii secolului al XIV-lea au continuat să trăiască în cercul vicios al foametei şi epidemiilor, iar ciuma se întorcea periodic să viziteze când o regiune, când alta…”. „Astfel în Franţa sunt numărate 24 de apariţii principale între 1347-1536 şi altele 12 izbucniri, în intervalul 1536-1670. Sunt şi epidemii care cuprind întreaga Europă: 1576-1585, 1628-1631”. În nici o altă perioadă a istoriei europene, manifestările de instabilitate socială, revoltele orăşenilor, jacqueriile şi răzmeriţele la sate, banditismul nobililor transformaţi în aventurieri sau al armatelor demobilizate care trăiau din jafuri n-au avut un caracter atât de endemic. Războiul a devenit un fenomen aproape permanent…”. În literatura italiană, şi nu numai, la Petrarca şi Boccaccio, tema morţii, la fel ca şi în pictură şi iconografie, reprezintă unul din motivele dominante ale creaţiei, de altfel împreună cu tema caducităţii şi deşertăciunii lucrurilor omeneşti.

În viaţa societăţii au apărut şi alte fenomene reprobabile – ca cel căruia i-au căzut victime mai întâi evreii, acuzaţi că otrăviseră fântânile şi râurile, răspândind astfel molima… Pentru a opri masacrarea acestora Papa Clement al VI-lea (1342-1352) a emis două bule papale prin care îi declara nevinovaţi pe evrei. Deşi împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-1378), împărtăşea opinia Papei, nu a îndrăznit să oprească masacrul evreilor deoarece, nobilimea, atotputernică în Imperiu, „nu dorea să renunţe la o ocazie atât de favorabilă de a scăpa de creditorii lor evrei”. Ciuma neagră nu numai că a inaugurat o perioadă de declin demografic, dar a determinat şi o ruptură a elanului creator ce caracterizase secolul al XIII-lea, şi a dat naştere unei noi societăţi”.

În perioada Marii Ciume au apărut zeci de tratate despre molimă care arătau simptomele, cauzele, evoluţia, modul de contagiune, tratamentul şi mijloacele posibile de a o preveni, toate fiind însă fanteziste, indicând cu totul alte cauze decât cele reale: pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele omeneşti, ciuma – ploaie de săgeţi aruncată de Dumnezeu, anomalii meteorologice, exalaţii provocate de cutremure, conjuncţii nefavorabile ale planetelor etc. Preventiv, se recomanda rugăciunile, pelerinajele, evitarea locurilor umede, focuri purificatoare la răspântii de drumuri, fumigaţia cu lemne aromatice, abţinerea de la supraeforturi fizice şi de la băi calde, iar ca mijloace curative se prescriau diferite antidoturi – pulberea de smarald, luarea de sânge, purgative, cauterizarea pustulelor, a buboaielor pestei sau aplicarea de unguente sicative puternice, stropirea sau trecerea prin oţet a monedelor, purtarea unor măşti în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate şi mirodenii pentru a atenua duhoarea şi, în mod deosebit, izolarea bolnavilor. Astfel „în 1348, oraşele italiene interzic intrarea acestor bolnavi pe teritoriul lor; în 1377, o lege dată de oraşul Ragusa prevedea ţinerea în izolare timp de 30 de zile a celor veniţi din regiuni infectate; în 1383, Marsilia stabileşte acest termen de izolare la 40 de zile (quarantaine; de unde termenul „carantină”). Veneţia înfiinţează un spital special pentru cei suspecţi de pestă – şi totodată dă diverse dispoziţii de igienă publică (aerisirea caselor infectate, controlul animalelor domestice, spălarea cu sodă şi expunerea la soare a lenjeriei, ş.a.)”.

Prof. Vasile STANCU, dr. Ioan LĂCĂTUŞU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.