Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (25) O mare parte din crime au fost săvârşite cu sprijinul şi la iniţiativa unor civili înflăcăraţi | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 30 septembrie 2020
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (25)
O mare parte din crime au fost săvârşite cu sprijinul şi la iniţiativa unor civili înflăcăraţi
<h5><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (25)</i></h5> O mare parte din crime au fost săvârşite cu sprijinul şi la iniţiativa unor civili înflăcăraţi
Bustul de la Odorheiu Secuiesc al asasinului moral Wass Albert

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (25)
O mare parte din crime au fost săvârşite cu sprijinul şi la iniţiativa unor civili înflăcăraţi

  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Deşi aţi dat atâtea exemple, tot îmi vine greu să înţeleg: de ce să-i tragi pe soldaţi de mânecă să intre în curte şi să-l împuşte pe vecin? Oricât de largă inimă ai avea, asemenea gesturi nu pot fi trecute cu vederea…

– Din păcate aşa este – şi aceste gesturi au rămas în memoria colectivă, indiferent ce spunea propaganda comunistă sau ce spune azi corectitudinea politică. Lipsa de încredere – pe care o invocă unii fruntaşi ai UDMR – are rădăcinile în aceste gesturi şi în regretabila resuscitare a lor la Revoluţia din 1989. La 8 septembrie 1940, între comunele Nuşfalău şi Zăuan, 11 români, dintre care două femei, au fost ucişi prin străpungere cu baioneta în inimă, la operaţiune colaborând militari unguri cu civili maghiari, numele unora păstrându-li-se: Szinkovitz Zoltán, Szabó I., Fábián I., Tötös F. La 9 septembrie, în aceleaşi condiţii, ungurii au asasinat 5 români în Zalău. A fost invocat răspunsul la atacul armat al civililor, care ar fi dus la moartea a 12 soldaţi unguri. Mistificare patentată: pe lângă depoziţiile martorilor, care neagă atacul, registrul deceselor din zonă pe septembrie 1940 consemnează doar moartea a doi soldaţi unguri: unul din ei s-a sinucis, altul a manevrat greşit o grenadă. Între cei 5 români omorâţi se afla şi o femeie, Marieta Prunea, însărcinată în ultima lună. În Hotărârea nr. 1 din 13 martie 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj scrie: „…un militar călare a scos-o din casă, a lovit-o şi a târât-o de păr (…), a împuşcat-o, dar fiindcă n-a murit imediat, un soldat care venise din şosea a lovit-o cu călcâiul în cap”.

– Violenţe absolut gratuite…

– Absolut. Protopopul Aurel Munteanu, despre care am mai amintit în episodul 21, a fost luat de un militar şi predat unui grup de civili unguri, între care Páll Francisc, Kudor István Hanzi, Bethlendi Francisc Gusac, Mátyás Bruma, Máthé Francisc, Kudor Duka, care l-au dus în curtea unei case şi l-au bătut. Cumplit l-au bătut apoi pe poliţistul Nicula Gheorghe, pentru că simboliza statul român. După bătaie, cei doi au fost scoşi în drum şi urcaţi într-o căruţă care s-a îndreptat spre marginea comunei, iar grupului violent i s-a alăturat „o mare mulţime de civili şi militari cari au însoţit acest cortegiu macabru pe tot parcursul străzii mari” (din Hotărârea Tribunalului Poporului – n.n.). Apoi, „victimele au fost bătute crunt de către acuzaţi. Astfel, acuzatul Budai Gyepü a împuns cu un par de vie pe victima protopop Munteanu, acuzatul Ercei Francisc luase pălăria protopopului într-un băţ şi o agita strigând de-acum înainte nu-i mai tremură barba vorbind în piaţă şi în acelaşi timp a lovit de mai multe ori victimele. (Munteanu era preşedinte al Despărţământului Huedin al Astrei şi avusese intervenţii publice în această calitate – n.n.). Acuzatul Bartha Andrei a aruncat cu pietre în victime; acuzatul Kovács Andrei a lovit cu bastonul peste picioare pe victima Gh. Necula”. La marginea oraşului, pe câmpul de la obor, Derzsi Francisc şi Szekeres Ioan au tras victimele din căruţă „şi de acolo au fost târâte de picioare încă vreo 50 de metri până la o surpătură de mal din marginea drumului. Aici victimele au fost bătute din nou cu bastoanele şi cu picioarele”. Victimele au sucombat şi au fost acoperite sumar cu pământ, iar „acuzaţii au început să joace pe mormânt cântând şi chiuind”. Acestea sunt fapte ale civililor – şi ele nu se explică decât prin ura atavică faţă de români. Adevărul e dur, dar aşa au stat lucrurile.

Tribunalul Regal Maghiar din Cluj a constatat vinovăţia asasinilor (în 1941 – n.n.), dar a dat nişte pedepse jignitoare pentru memoria celor asasinaţi: din cele 21 de persoane identificate ca fiind implicate în crimele de la Huedin, doar şase au fost pedepsite cu câte două luni de închisoare, iar una cu trei luni, dar toţi au beneficiat de suspendarea execuţiei. Alţi 14 participanţi au rămas nejudecaţi şi nepedepsiţi.

– Carevasăzică, militarii unguri erau dublaţi aproape întotdeauna de civili „îndatoritori”, care participau la violenţe şi crime cu mare însufleţire…

Da, situaţia era aproape generalizată. La asasinarea familiei Tipănuţ (Sântion, în noaptea de 16/17 septembrie 1940) a participat plutonierul Turcsányi Tibor şi civilul Szöke Sándor. Tipănuţ Gheorghe şi fiii Petru şi Gheorghe au fost scoşi din casă la miezul nopţii, pe motiv că se manifestau ca români, plutonierul trăgând în fiecare câte două gloanţe de revolver. Toţi trei au căzut la pământ, iar Tipănuţ Gheorghe junior, dând semne de viaţă, a fost lovit în cap cu tocul sandalei, având potcoavă de fier, de civilul Szöke, iar plutonierul îl lovea şi el cu revolverul în cap. La fel a procedat civilul Szöke Sándor şi cu celelalte două victime.

Ungurii situaţi mai sus în ierarhie nu participau chiar direct la crime, se foloseau însă de influenţa lor. Astfel, contele Wass Albert şi familia purtau mare ură românilor care primiseră, la Reforma Agrară, o parte din moşia sa. Aşa a intervenit, prin locotenentul Pakücs, să fie arestat primarul Petru Mărginean, care răspunsese administrativ de aplicarea reformei – şi tot la intervenţia sa au fost arestaţi locuitorii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care avuseseră anterior îndrăzneala de a porni proces penal împotriva contelui, pentru leziuni corporale. Au fost împuşcaţi la Ţaga, împreună cu surorile evreice Mihály. Contele Wass este responsabil şi pentru asasinatele din Mureşenii de Câmpie (11 victime), comise de data aceasta cu mâinile locotenentului Csordás Gergely şi ale soldaţilor din subordine.

– Totuşi, câteva personalităţi maghiare au făcut cinste adevărului, recunoscând în câteva cazuri vinovăţia militarilor şi civililor unguri…

– …Câteva personalităţi maghiare şi chiar autorităţi ale statului ungar! Contele Bethlen György, înapoiat din teritoriul ocupat, a declarat că persecuţiile împotriva românilor „sunt înfiorătoare” şi că „autorităţile militare taie şi spânzură, nevoind să asculte de ordinele moderatoare date de Guvernul Ungar”. Se spune asta într-un raport al ministrului român la Budapesta, Gh. Cruţescu. Într-un alt document diplomatic din 1940 asupra situaţiei din Transilvania de Nord-Est se scrie: „În legătură cu atrocităţile săvârşite de unguri asupra românilor, se pare că autorităţile militare au ales anume persoanele destinate să fie comandanţi militari ai centrelor româneşti, ca aceştia, prin caracterul lor, să fie zbirii populaţiei”, cercurile responsabile maghiare afirmând că „măsurile excesive luate împotriva românilor se datoresc exclusiv generalului Rajnay din Oradea şi colonelului Beck din Cluj”. O delegaţie de intelectuali unguri, în frunte cu avocatul dr. Soós, s-a prezentat în audienţă la comandantul militar al Oradei, cerând să intervină pentru revocarea ordinelor de expulzare, dar Rajnay a refuzat în mod brutal, apostrofându-i că sunt plătiţi de valahi. Alt general însă, aflat în retragere, Emeric Csècsi-Nagy, originar din Oradea, unde avea numeroşi prieteni, „a dezaprobat energic măsurile sălbatece aplicate românilor”.

– Există, pare-mi-se, şi o carte relevantă în acest sens, scrisă de un maghiar.

– Dintre oamenii de cultură maghiari care au recunoscut şi condamnat atrocităţile horthyste, unii s-au manifestat pe această linie chiar din timpul războiului. Astfel, scriitorul şi publicistul Ferencz György publica, în 1941, la Arad, volumul Golgotă în Transilvania, din care ar fi bine să redăm un fragment consistent.

– Facem acest lucru mai jos:

„Durerea îmi sfâşie inima. Fără să vreau, mă întreb pe mine însumi: oare suntem în evul mediu, când pentru vina strămoşilor aveau de suferit generaţiile de urmaşi? Oare, într-adevăr, a dispărut orice sentiment omenesc din cei care au făcut aceasta? Copii nevinovaţi deportaţi în vagoane de vite neaerisite, duhnind a murdărie, nelăsându-i să-şi ia mâncare cu ei! Cu ce au păcătuit aceşti copii? Ce vină au, aceea că se roagă lui Dumnezeu în româneşte? Maghiarii care trăiesc în Ardealul ocupat au sperat că odată ajunşi sub imperiul ungar vor beneficia de o situaţie mult mai favorabilă, că toţi vor primi slujbe bune.

Peste câteva zile a venit deja dezamăgirea. Oraşele ardelene au fost realmente inundate de funcţionari veniţi dela Budapesta ori de pe teritoriul vechii Ungarii şi toate slujbele şi poziţiile mai bune au fost ocupate de ei. Măcelărirea, urmărirea şi închiderea românilor au uluit pături largi ale populaţiei locale şi deja printre maghiarii care trăiesc acolo sunt foarte mulţi cei care condamnă această purtare, pe care o manifestă cei sosiţi dela Budapesta. Tot mai des şi mai des se poate auzi dincolo constatarea: Nu astfel de maghiari am aşteptat!…” (text reprodus după ancheteonline.ro).

– După război au apărut şi cărţile altor autori maghiari care prezentau, între altele, şi regimul brutal în timpul ocupaţiei Transilvaniei de Nord-Est: Kelemen Sándor, Szenczei László, Méliusz Jószef. Nemécz Aloizius, preşedinte al Organizaţiei Uniunii Populare Maghiare Sălaj, cerea, în 1946, „cercetarea acestor fapte inumane”. Gyárfás Elemer (fost deputat), care făcuse o vizită la Curtici, împreună cu cumnatul lui Horthy, a constatat personal răul tratament aplicat românilor şi a intervenit la prim-ministrul Teleki Pál. O recunoaştere obţinuse şi episcopul Iuliu Hossu în urma unei vizite la ministrul Csáky, care-i spusese că guvernul ungar hotărâse înlocuirea mai multor comandanţi militari din Transilvania „pentru încetarea incidentelor”.

Găsim atitudini de un remarcabil umanism şi în rândul cetăţenilor simpli. Reacţii ostile represiunii sau încercări de a-i salva pe români s-au înregistrat chiar în timpul masacrelor de la Trăznea. Uneori soarta unui român era influenţată, în direcţii contrare, de diverşi vecini unguri. Augustin Sur din Zalău a fost reclamat de doi vecini că ar fi împuşcat soldaţi unguri şi era pe punctul de a fi omorât; a fost salvat la intervenţia altui maghiar, pentru ca apoi să fie din nou reclamat de doi vecini şi salvat în ultimă instanţă de alt maghiar. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.