Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Exista un mare organism reprezentativ, foarte influent şi cu mare rol în toată Transilvania – Uniunea Populară Maghiară; cine a venit cu ideea unei regiuni autonome?
– Sperând să lichideze permanenta nemulţumire a minorităţii maghiare şi să anihileze foarte desele ameninţări cu pâra la Moscova ale conducerii Ungariei, liderii Partidului Muncitoresc Român (PMR) (noua denumire luată în 1948 de Partidul Comunist după unificarea cu Partidul Social-Democrat – n.r.) au decis să accepte ţelul minimal al ungurilor din România – crearea unei regiuni autonome pe care aceştia să o conducă ca pe un stat separat, fapt petrecându-se în contextul legiferării noii împărţiri administrativ-teritoriale după model sovietic, care introducea regiunile, raioanele şi, în loc de comune, sfaturile populare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut, pentru a se integra pe deplin viziunii Moscovei, unora din consilierii sovietici aflaţi la Bucureşti – P. Arhipov şi P. Tumanov – să alcătuiască planul viitoarei regiuni. În 1952, PMR aprobă proiectul noii Constituţii, iar Dej citeşte şi adoptă observaţiile Kremlinului, propunând ca proiectata Regiune Secuiască Autonomă să se numească Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). A urmat „dezbaterea populară” a proiectului de Constituţie, separat cu românii şi maghiarii. Ultimii cereau lărgirea atribuţiilor RAM, dorindu-se o republică secuiască, un guvern separat maghiar, o armată maghiară, un coridor de unire cu Ungaria, monedă separată, drapel propriu format din steagul Ungariei şi stema românească, justiţia şi administraţia să folosească doar limba maghiară etc.
– Păi avem în sinteză revendicările Consiliului Naţional Secuiesc, ale Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania, ale UDMR şi ale celor două partide care au fuzionat şi formează acum Alianţa Maghiară din Transilvania, în afară de monedă!
– Aşa este, întrucât pentru mulţi maghiari Regiunea Autonomă Maghiară trebuia să constituie o etapă către definirea deplină a unui stat independent. Românii şi evreii nu erau însă de acord cu acest proiect. O evreică se întreba „de ce mai este nevoie de RAM, de vreme ce se acordă şi se garantează drepturi egale tuturor minorităţilor?”, alt evreu întreba dacă nu se va face şi o regiune autonomă evreiască, un român voia să fie lămurit dacă RAM va fi sub controlul României sau al Ungariei. În fine, Marea Adunare Naţională ia în discuţie proiectul de Constituţie, dezbaterile decurgând toate în acelaşi ton şi stil în care vorbea, de pildă, Racz Gheorghe, reprezentantul Regiunii Oradea. „Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare este o nouă şi strălucită victorie a politicii leninist-staliniste a partidului nostru. Autonomia administrativ-teritorială a raioanelor secuieşti va contribui la întărirea unităţii frăţeşti a oamenilor muncii români şi maghiari, ceea ce smulge din mâna duşmanului de clasă arma otrăvită a şovinismului…” etc., etc.
– O retorică foarte cunoscută celor care şi-au petrecut o parte din viaţă în perioada comunistă.
– Tocmai în contradicţie cu vorbitorul citat, Regiunea Autonomă Maghiară a permis reînvierea vechilor dispute naţionaliste, populaţia românească temându-se de revenirea trecutului şi că va fi obligată să-şi părăsească proprietăţile şi să plece din regiune. Temeri în parte îndreptăţite, întrucât în multe instituţii ale RAM au semnalat refuzul folosirii limbii române, agresivitate fizică şi verbală din partea maghiarilor, discriminarea românilor în localităţile cu preponderenţă maghiară, manifestaţii şovine şi duşmănoase împotriva nativilor români şi altele. Clerul maghiar a utilizat credinţa ca pe o armă de propagandă naţională şi naţionalistă, mulţi lideri religioşi, încurajaţi de protecţia asigurată de episcopul Márton Áron, promovau tendinţe iredentiste. Finanţările primite de şcolile confesionale maghiare de la Vatican au stimulat de asemenea manifestările naţionaliste maghiare din Transilvania. Tot din acea perioadă datează şi presiunile exercitate de preoţimea maghiară asupra secuilor pentru a se declara de naţionalitate maghiară, în schimbul unor viitoare privilegii administrative. Pentru spălarea obrazului, multe din tendinţele naţionalist-şovine promovate de bisericile istorice maghiare le-au trecut pe răbojul luptei împotriva ateismului comunist. Au fost şi acţiuni de rezistenţă împotriva masificării concepţiei materialiste, bineînţeles, dar lucrurile nu se pot confunda numai dacă ai ceva de ascuns. Propaganda naţionalistă se împletea cu rezistenţa firească la abuzuri într-un mod destul de şmecheresc: preoţii maghiari răspândeau ideea că, în urma intrării în gospodăriile colective, românii vor fura din recoltele maghiarilor.
– În condiţiile noii realităţi, ce rol mai avea Uniunea Populară Maghiară în Regiunea Autonomă?
– Numărul deputaţilor UPM în Marea Adunarea Naţională ajunsese, în 1953, la 41, aveau reprezentare în PMR, în Guvern şi-şi atinseseră marea victorie, Regiunea Autonomă. Dezideratele ungurilor erau acum duse la îndeplinire prin sfaturile populare, sindicate, administraţie, instituţiile de cultură, prin PRM. Aşa că din cei 430.000 de membri ai UPM, nici o treime nu veniseră să-şi schimbe carnetele. În consecinţă, liderii comunişti români şi maghiari au fost de acord cu desfiinţarea acestei organizaţii, la 19 februarie 1953. De reţinut: actul de dizolvare a fost redactat de Sütő András, scriitorul devenit erou-maghiar în evenimentele din 15 martie de la Tg. Mureş.
– La un moment dat RAM îşi schimbase denumirea în Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. Eram la şcoala elementară şi ţin minte că învăţătorul ne prezenta introducerea noţiunii geografice Mureş în denumire ca pe un act de mare patriotism.
– Se întâmpla asta în 1960, dar n-a avut nici o influenţă asupra relaţiilor dintre conlocuitorii români şi maghiari. Indiferent cum dorea regimul comunist să prezinte lucrurile, înfiinţarea RAM a fost o victorie a revizionismului maghiar împotriva statului român. În 1956, conducerea CC al PMR a recunoscut că acordarea unei autonomii culturale mai largi faţă de alte regiuni din ţară a alimentat atitudinile naţionaliste, ba chiar a creat discrepanţe în rândul maghiarilor din alte zone ale ţării, care nu se bucurau de aceleaşi drepturi administrative sau de bilingvismul instituţional. Pe lângă acestea, „chestiunea naţională” a fost politizată de cercurile intelectuale maghiare; în contextul stalinizării, aceste elite au sperat că autorităţile de la Budapesta îşi vor manifesta sprijinul în mod direct pentru obţinerea unei autonomii politice reale şi eventuala realipire a regiunii la Ungaria. Până la urmă, prin Constituţia din 1965 şi reforma administrativ-teritorială din 1967-68 se desfiinţează treptat Regiunea Autonomă Maghiară şi celelalte regiuni şi raioane din ţară, Ceauşescu considerând că poate rezolva problema minorităţii maghiare protejând prin act legislativ drepturile culturale, naţionale, politice şi religioase ale acesteia. (Va urma).
Interviu de Mihail GROZA
