Gabriel Băicuş, primul român care a ajuns pe Everest şi Lhotse, vârfuri de peste 8.000 metri, într-un interval de 25 de ore | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 25 septembrie 2022
Home » (Inter)Național » Gabriel Băicuş, primul român care a ajuns pe Everest şi Lhotse, vârfuri de peste 8.000 metri, într-un interval de 25 de ore
Gabriel Băicuş, primul român care a ajuns pe Everest şi Lhotse, vârfuri de peste 8.000 metri, într-un interval de 25 de ore

Gabriel Băicuş, primul român care a ajuns pe Everest şi Lhotse, vârfuri de peste 8.000 metri, într-un interval de 25 de ore

  • Muntele e al tuturor şi nu e al nimănui

La jumătatea lunii mai, Gabriel Băicuş, originar din judeţul Buzău, a reuşit o dublă ascensiune într-un interval de 25 de ore: a escaladat Everestul (8.848 metri, cel mai înalt vârf din lume), apoi a coborât în Şaua Sudică, aflată la 7.930 metri, unde s-a odihnit puţin, după care a urcat pe Lhotse (8.516 metri).

Gabriel Băicuş a fost prezent la Borsec, la Ceau1 Festival, unde a vorbit despre ascensiunea sa. Am profitat de ocazie şi, înainte de a urca pe scenă şi a intra în dialog cu publicul, am avut ocazia, dar şi plăcerea, de a avea un dialog cu alpinistul.

Din Buzău, în Himalaya

Gabriel Băicuş ne spunea că a crescut în Nehoiu, judeţul Buzău. Un orăşel de munte, care seamănă cu Borsecul. Aşa că nu a fost greu să îndrăgească muntele. Totuşi, pasiunea s-a activat doar după ce a ajuns în Spania, acolo unde locuieşte în prezent. De fapt, ne spune tot el, este împărţit între România, Spania şi Nepal.

A ajuns pe Everest după ce, timp de 10 ani, de când a început să urce consistent pe munte, a luat masivele la rând, fiecare treaptă de câte 1.000 de metri pe rând, fără să facă un salt foarte mare, de la 3.000 la 8.000 metri.

Locuind în Spania, a început cu Pirineii, pe care i-a bătut în lung şi-n lat. Apoi a urcat pe Toubkal (4.167 metri), în Africa de Nord. După aceea a ajuns în Nepal, unde şi-a trecut în palmares primul vârf de peste 6.000 metri (Island Peak, care are puţin sub 6.200 m). S-a reîntors în Europa, unde a făcut mai multe trasee în Alpi. Abia după aceste ascensiuni a trecut şi graniţa celor 8.000 de metri, primul dintre vârfuri fiind Manaslu.

Legătura cu Nepal

Gabriel Băicuş ne spune că de 5 ani coordonează expediţii în Himalaya pentru vorbitorii de limbă spaniolă. Proiectul în care este implicat se numeşte Călătorind în Nepal, astfel că de vreo două ori pe an ajunge în Himalaya în calitate de coordonator de grup.

Astfel că, după ce în cei 5 ani a fost de vreo 10 ori în Nepal, ideea ascensiunii Everestului a fost oarecum firească.

Pregătirea şi urcarea pe Everest şi Lhotse. „E o bătălie cu mintea, să nu o laşi să te controleze şi să decidă pentru tine”

Ne spunea că a fost foarte greu, dar că se aştepta să fie aşa. Însă, pentru el, a renunţa nu a fost o opţiune atâta timp cât nu era constrâns de factori externi, în speţă de vreme sau alte pericole mai grave.

L-am întrebat dacă a fost o pregătire diferită faţă de cazul în care ar fi urcat doar pe Everest. „Pregătirea nu cred că ar fi fost neapărat foarte diferită. Poate aş fi decis să urc fără oxigen, dacă aş fi ales un singur vârf, deşi la un moment dat m-am gândit şi la lucrul acesta, să urc pe unul dintre cele două vârfuri fără oxigen. Însă, nu m-am odihnit în tabăra 3, la şapte mii de metri am dormit foarte prost şi la 7.300 am pus oxigenul. Pentru că am zis: o să încerc să mă ţin de obiectivul pe care l-am avut”, ne spunea Gabriel.

Mai adăuga faptul că tot timpul a încercat să-şi vadă de proiectul său, fără să fie interesat de ce se întâmplă în jur, pentru că, în prezent, lumea alpiniştilor s-a schimbat mult. Deja nu se mai consideră o realizare dacă nu urci în stil alpin, fără oxigen sau fără şerpaşi. „Dar, eu, cumva, am încercat să nu pun presiune pe mine şi să nu mă las influenţat de lucrurile acestea. Şi m-am ţinut de proiect. (…) Am vrut ca acest proiect să fie şi fezabil, pentru că anul trecut eu mai încercasem să urc pe Lhotse, atunci încercasem să urc fără oxigen şi fără un şerpaş al meu, însă m-am contagiat cu COVID şi a trebuit să mă întorc. (…) Era o presiune extra pe umerii mei că ajungeam a doua oară acolo şi nu voiam să renunţ sau să dau greş, voiam să duc la bun sfârşit expediţia”.

Şi nu a dat greş, deşi a avut şi câteva momente cheie.

„Când am plecat către Everest – ne povestea Gabriel – eram foarte obosit. Nu mă odihnisem în tabăra trei; am ajuns în tabăra patru şi acolo, surpriză, eram mai mulţi în cort decât ne aşteptam să fim şi am stat ghemuiţi, nu am putut să ne odihnim foarte bine, bătea un vânt groaznic, foarte tare, zgomotul de la vânt nu te lăsa să te odihneşti.

(…) Şi mai e o chestie: se pleacă noaptea către vârf şi e mai greu: e lupta asta cu întunericul, ca să zic aşa, cu faptul că nu vezi nimic în jur, decât nişte frontale şi stele, eventual, şi câteva contururi de la câţiva munţi, dacă ai noroc să fie lună plină. Acesta a fost un moment foarte greu, pentru că ştiam că o să merg pe noapte pe 7-8 ore şi e o bătălie mentală continuă. Deci, e o bătălie cu mintea, să nu o laşi să te controleze şi să decidă pentru tine”.

„Un alt moment dificil al fost la Hillary Step. Acolo este un cadavru, exact în potecă şi adaugă o greutate mentală ascensiunii, pentru că ştii că ai ceva în comun cu acel om: şi el a avut acelaşi vis, să ajungă pe vârf, să se întoarcă acasă, la cei dragi, la familie, la copii, la părinţi şi, din păcate, pentru el, nu a mai fost posibil acest lucru. Cumva, simţeai prezenţa morţii acolo şi nu voiai să o deranjezi. Mai văzusem cadavre până atunci, dar acesta m-a impactat mai mult pentru că era exact în potecă şi nu voiai să-l atingi. Adică, vorbim de câţiva centimetri şi a fost un moment care a adăugat mai multă încărcătură. Îmi aduc aminte şi acum că inima a început să îmi bată mai tare”.

Autograful de la Everest

Gabriel Băicuş ne povestea că în acele momente nu prea realizezi că ai ajuns pe acoperişul lumii. Mai ales că, în cazul lui, era conştient de faptul că ştia că trebuia să coboare şi apoi să urce pe Lhotse şi abia atunci putea spune că era finalizat proiectul.

„Pe Everest a fost foarte mare forfotă pentru că erau acolo 20-30 de inşi, fiecare parcă aştepta să primească un autograf de la Vârful Everest, aşa stăteam cu bannerele de la sponsori. Bătea vântul, eram super obosit. Nu m-am bucurat atât de mult de momentul acela când am ajuns pe vârf, însă, clar, e o satisfacţie: sunt pe punctul cel mai înalt de pe planetă şi e o realizare. M-am bucurat mai mult în momentul în care a dat soarele. De multe ori, expediţia nu este doar despre a atinge vârful respectiv, ci este toată călătoria din jurul expediţiei”.

A urmat coborârea. „Încă eram concentrat şi e foarte important să rămâi concentrat pentru că majoritatea accidentelor se întâmplă pe coborâre: eşti foarte obosit, a trecut acel moment euforic. Eu mi-am dat jos masca de oxigen pe vârf, vreo jumătate de oră, şi m-a luat o ameţeală cruntă, nu mai vedeam bine. Imediat simţi dacă nu ţi se oxigenează creierul. Vedeam coarda fixă şi îmi ziceam mereu în gând că trebuie să-mi pun carabiniera pe ea ca să fiu asigurat, să nu alunec, să nu fac o prostie acum.

Himalaya: E la fel cum vedem în filme şi la ştiri?

L-am întrebat ce impresie are despre Himalaya, mai ales că în ultimii ani cel mai mare masiv muntos din lume este prezentat ca un fel de Munţii Bucegi de la noi: adică, multă lume care ajunge pe munte fără să aibă multe lucruri în comun cu spiritul celor care escaladează cele mai înalte culmi doar din plăcere sau alţii care ajung acolo fără să-şi cunoască limitele, însă pot să meargă doar pentru că au bani.

„Aşa este. Cel puţin, în zona Everest, poţi să întâlneşti oameni care îţi dai seama că nu au foarte mare experienţă”, ne spunea Gabriel.

„Este o problemă pentru cei care vor să meargă mai sus de tabăra de bază, pentru că acei oameni, dacă nu sunt experimentaţi, pun viaţa în pericol în primul rând a lor, pun viaţa în pericol a şerpaşilor cu care merg şi a celorlalţi alpinişti. Şi se întâmplă chestiile astea”.

Însă, încearcă să-i înţeleagă pe localnici, care trăiesc din asta, iar fiecare client aduce mulţi bani zonei respective: ne spune că doar permisul pentru Everest costă 11.000 de euro; plus ce înseamnă expediţia în sine, te duce la 35.000 de euro. Sunt foarte mulţi bani care se duc acolo şi o parte din ei se investesc în infrastructura respectivă.

L-am întrebat şi dacă e aşa cum s-a putut vedea într-o imagine publicată recent, cu alpiniştii care stăteau la rând ca să ajungă pe vârf.

„Fotografia nu e modificată, însă cred că se face puţin exces deoarece acea coadă s-a format pentru că nu a fost o fereastră de vreme bună. Dacă tu aştepţi două săptămâni şi, apoi, dintr-o dată ai 2-3 zile bune, toată lumea se duce să încerce în acele zile. Acum eu am avut 30 de inşi în ziua în care am urcat pe vârf; e nimica toată, nu am stat la coadă, nu s-au format cozi, nu au fost probleme, pentru că am avut o fereastră de vreme bună, cred, că de 10 zile la rând”.

Planuri de viitor

În toamna acestui an, Gabriel Băicuş vrea să demareze un proiect pe o vale mai puţin cunoscută, tot din Himalaya. Prin acesta vrea să ofere o şansă şi altor zone din Himalaya, pentru că, ne spune, pe valea unde este Everest este foarte dezvoltat totul, la modul că sunt şi hoteluri de lux. Astfel, şi-a propus să ducă clienţi pe o vale paralelă cu Everestul, pe vârfuri de 6.500 şi 7.000 de metri, în Parcul Naţional Makalu Baruntsen, o zonă puţin umblată, fără cabane. Ne spunea că a fost odată în acest loc şi i-a plăcut pentru că nu te întâlneşti cu mulţi montaniarzi pe drum, pentru că nu ai acelaşi confort pe care-l ai în cabane, pentru că valea e foarte sălbatică.

Pe plan sportiv şi-a propus să urce pe cele 14 vârfuri de peste 8.000 metri, însă fără să-şi impună o limită de timp. Are trecut în palmares 3 (1. Everest, 4. Lhotse şi 8. Manaslu).

Noi nu plătim taxe să mergem pe munte şi e păcat să nu te duci, când ai natura la îndemână

În final l-am rugat să transmită un mesaj pentru cei care merg pe munte: în special pentru cei care ajung „din greşeală” pe munte, precum şi pentru cei care se află la început de drum în ceea ce priveşte această pasiune.

Ne spunea că „muntele e al tuturor şi nu e al nimănui. Toată lumea poate să meargă pe munte, important e să se pregătească un pic înainte, să se documenteze de traseu, de echipament, să nu se hazardeze să meargă singur, mai ales cu problema urşilor pe care o avem.

(…) Le-aş recomanda, la început, să meargă cu cineva de specialitate, cu un ghid, să vadă cum este, cum se simte şi, apoi, dacă vrea să meargă pe cont propriu, să meargă. Dar e important să nu-ţi pui viaţa în pericol, nici a ta, nici a celorlalţi; asta e foarte important.

(…) În decursul acestei campanii – proiectul Everest-Lhotse în 24 ore – chiar voiam să încurajez şi am încurajat românii să facă sport, să petreacă timp în natură, să meargă pe munte. Noi nu plătim taxe să mergem pe munte şi ar fi păcat să nu te duci dacă ai natura la îndemână. Şi e foarte fain. Plus că îţi aduce foarte multă energie, şi linişte, şi pace, te deconectezi pe munte. (…) Plus că s-au făcut studii că culoarea verde ne relaxează şi ne face să luăm lucrurile aşa, mai relaxaţi”.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.