duminică , 17 decembrie 2017
Home » Societate » E timpul să ne trezim… (II)
E timpul să ne trezim… (II)

E timpul să ne trezim… (II)

Interviu cu academicianul prof. dr. Ioan Aurel-Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

  • Minority Safe Pack este o iniţiativă maghiară sprijinită clar de Moscova, camuflată de un fel de ONG-uri declarate „internaţionale” şi „neutre”
  • „Noi suntem şi occidentali, şi orientali în acelaşi timp şi am putea fi o punte de unire a europenilor atât de diferiţi”
  • „Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri nu tinde să ofenseze pe nimeni, ci vrea să onoreze poporul român şi România, în cadrul concertului european”
  • „România, sub forma ţărilor româneşti sau a Valahiilor sau a Romaniilor (după expresia lui Nicolae Iorga), există încă din epoca etnogenezei, şi nu are nevoie de la nimeni de certificate de funcţionare”

 – Europa trece printr-un context complicat, marcat de o resuscitare a orgoliilor naţionale, a vechilor idei de suveranitate naţională, egoisme etnice sau prejudecăţi etno-lingvistice. În acest context, care este opinia dvs. pe marginea iniţiativei cetăţeneşti europene Minority Safe Pack, parţial înregistrată la Comisia Europeană? Care credeţi că vor fi efectele la nivel european ale legiferării unor astfel de propuneri? Este pregătită Europa să reziste unor asemenea încercări şi să-şi păstreze unitatea?

Minority Safe Pack este o iniţiativă maghiară sprijinită clar de Moscova, camuflată de un fel de ONG-uri declarate „internaţionale” şi „neutre”, născută pe fondul lipsei de claritate şi de preciziune a autorităţilor europene în chestiunea drepturilor şi a obligaţiilor minorităţilor naţionale. Asistăm azi în Europa, deopotrivă în interiorul şi în afara UE (vezi situaţia recentă privind învăţământul în limbile minorităţilor din Ucraina), la tratamente extrem de diferite ale minorităţilor: pe de o parte, sunt ţări în care cetăţenia se confundă cu naţionalitatea (de ex., cine are acte oficiale de francez, adică are cetăţenia franceză, este declarat „de naţionalitate franceză” şi basta) sau ţări care nu recunosc nici o minoritate naţională (Grecia) sau ţări care creează minorităţi artificiale (vlahii din Serbia), cu scopul dezbinării şi deznaţionalizării mai eficiente faţă în faţă cu ţări în care minorităţile sunt „supra-recunoscute” şi „supra-dotate” cu drepturi, de la şcoală de toate gradele, până la reprezentare în parlamente. Până când UE (măcar) nu face ordine în acest păienjeniş de situaţii particulare atât de diferite, nu sunt şanse de linişte. După cum vedeţi, Europa se întoarce la încrâncenări naţionale şi naţionaliste dure, venite dinspre ţări despre care se credea că au depăşit acest stadiu (Franţa, Olanda, Polonia etc.) sau, prin compensaţie, încurajează mişcări de „regionalizare” îndrăzneţe, bazate însă – cele mai multe – pe baze naţionale diferite de ale majorităţii. De exemplu, Kosovo s-a născut pe fondul unei populaţii de 90% albanezi şi musulmani; Catalonia este formată din 90% catalani, un alt popor decât cel spaniol, cu o limbă diferită; Scoţia are propria tradiţie galică, diferită de cea a Angliei etc. Propunerile excesive de autonomizare a unor cât mai mici regiuni ale Europei vor conduce – dacă se vor pune în practică vreodată – la haos. Or haos am avut în Europa la finele Evului Mediu şi în Epoca Modernă. Germania avea pe teritoriul ei de azi, la un moment dat, 360 de entităţi statale diferite, cu graniţe, vămi, dialecte etc. Oamenii de cultură şi oamenii politici înţelepţi au creat limbi literare de comunicare avansată, limbi standardizate, cultivate prin şcoli şi media ca să evite haosul şi să înlesnească dialogul, comunicarea; au desfiinţat graniţe, taxe vamale, interdicţii etc. ca să stimuleze progresul. Iar noi venim azi cu noi frontiere, cu noi îngrădiri, cu noi limbi (transformăm dialectele în limbi!), ca să ce? Să fragmentăm lumea, ca să fie mai uşor de dominat, de supus, de amăgit. Asemenea organizaţii ca aceea evocată de noi aici sunt foarte ademenitoare, fiindcă au experţi în comunicare care îmbracă ideile în fraze şi cuvinte roz, promit lapte şi miere peste tot, când, de fapt, seamănă vânt pentru ca noi şi urmaşii noştri să culegem furtună.

Pe mine mă îngrijorează şi altceva, legat de relativizarea conceptului de democraţie: sub pretextul modernizării, al adaptării la noile realităţi ale Mileniului al III-lea, se revine la sloganuri total antidemocratice, vehiculate chiar şi în urmă cu un secol. Un înalt demnitar ungar de la începutul secolului al XIX-lea, când i s-a vorbit de imensa majoritate românească a Transilvaniei, nu a respins-o ca realitate, dar a tratat-o cu dispreţ suveran, aducând în prim-plan „dreptul istoric” şi calitatea maghiarilor de „civilizatori” ai regiunii în faţa „celor înapoiaţi”. 

– În ce măsură credeţi că românii se pot integra bine în Europa păstrându-şi totuşi modelul de civilizaţie, cu o identitate puternică şi bine afirmată, fără a fi acuzaţi de naţionalism şi lipsă de toleranţă, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în pragul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri?

– Românii nu sunt mai puţin integraţi în Europa (mai exact în UE), fiindcă ar fi prea români! Unii cred asta, dar este o convingere falsă. A mai zis un „eseist”, pe la finele anilor ’90 ai secolului trecut, că nu vom intra niciodată în Europa dacă nu renunţăm la Eminescu. După cum se vede, deşi am început încet să renunţăm la Eminescu, nu ne-am integrat mai bine în Europa. Dacă ungurii ar fi renunţat la Petőfi, iar polonezii la Sienkiewicz şi s-ar fi încadrat astfel dintr-o dată în Europa, am fi putut lua şi noi în calcul „reţeta” aceasta (absurdă!), dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Natural, „renunţarea la Eminescu” este doar o metaforă care denumeşte abandonarea autohtonismului nostru, a limbii „lipsite de circulaţie”, a folclorului „prăfuit”, a visurilor noastre romantice, a istoriei glorificate, a eroilor naţionali, a miturilor fondatoare etc. Dar, dacă am face toate astea, am renunţa la noi înşine! Noi suntem mai puţin integraţi în Europa, pentru că ne-a tras înapoi regimul nostru comunist original, dar nu numai de asta. Există o cauză mult mai profundă: civilizaţia europeană învingătoare, de succes, prosperă, cea care a cucerit lumea de pe la 1500-1600 încoace este cea europeană occidentală, catolică şi protestantă, bazată pe concurenţă şi pe competiţie, pe bănci şi pe finanţe, pe monedă temeinică, pe mijloace de comunicare solide etc., or noi am aparţinut secole la rând – în ciuda moştenirii noastre romane, a numelui venit de la Roma şi a limbii neolatine – civilizaţiei europene răsăritene, bizantine, cu inflexiuni slave – o civilizaţie onorabilă, dar una contemplativă, isihastă, fatalistă („Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…”). Iar acest model de civilizaţie – mai ales după căderea Constantinopolului sub turcii otomani – s-a dovedit perdantă, modestă, slabă şi a intrat în recul. Cu alte cuvinte, modelul nostru de civilizaţie nu s-a validat la nivel european şi planetar. Mai mult, fiind mereu supuşi – în forme mai dure sau mai laxe, directe şi indirecte – altora, adică unor stăpâni, am învăţat repede să nu producem mult peste nevoi, fiindcă tot surplusul ni se ia, ni se confiscă. Şi nici azi nu suntem foarte departe de această mentalitate şi chiar – pe ici pe colo – de această realitate. Englezul, francezul, neamţul sunt învăţaţi de secole cu concurenţa, cu întrecerea, cu reuşita, având şi mentalitate de învingători şi ştiind că, dacă omul munceşte bine, este şi răsplătit bine… Sau cel puţin aşa a fost până nu demult. Acum s-au mai degradat lucrurile şi în Occident.

Cu toate acestea, civilizaţia noastră are un mare avantaj de care nu profităm: noi suntem şi occidentali, şi orientali în acelaşi timp şi am putea fi o punte de unire a europenilor atât de diferiţi. „Lentoarea” aceasta a Orientului, aplecarea spre meditaţie, spre doinire şi chiar spre un oarecare fatalism ar prinde, poate, bine unui Occident prea tehnicizat, prea digitalizat, prea „punctual” şi prea dezamăgit în acelaşi timp. Dar nu ne pricepem, nu vrem, nu îndrăznim! Nu cred că, în societatea secolului al XXI-lea, zestrea noastră istorică – cui îi mai pasă azi de trecut? – este un handicap major al integrării noastre europene. Aş zice că, dimpotrivă, spaţiul nostru geografic şi uman („spaţiul mioritic” al lui Blaga, de care unii se dezic azi sau pe care-l ironizează sfidător), obiceiurile noastre, doinele, horele, casele tradiţionale, bisericile pictate de zid, bisericile de lemn, toată acea moştenire bizantină sunt atu-uri deosebite într-o Europă golită de sens, dezorientată, egalizată, americanizată, globalizată, fără personalitate. Avem o voce în această Europă şi dacă suntem cinstiţi, nu avem cum să fim acuzaţi de naţionalism. Fireşte, trebuie să luăm lecţii de conduită şi de comunicare, fiindcă adevărul nostru nu iese singur la lumină ca un porumbel alb, vizibil pentru toată lumea. Trebuie să reînvăţăm repede limbajul corectitudinii, al încrederii şi, mai ales, al demnităţii. Nu putem face ţara – prin propagandă – mai bună şi mai frumoasă decât este, deoarece nu vom fi credibili, dar putem să o prezentăm în ochii lumii aşa cum este, adică normală (cât poate fi ceva normal azi!), cu bune şi cu rele. Dacă ne înfăţişăm catastrofic (în genul: „Nu am fost niciodată capabili de nimic bun!”) sau apoteotic (în genul: „Suntem cel mai vrednic popor din lume, vechi de trei mii de ani, care i-am învăţat pe occidentali ce este civilizaţia!), adică dacă ne situăm la extremele realităţii, nu ne va crede nimeni şi ne vom continua traiul modest, cu toate complexele noastre, fără relief. Ieşirea din acest tunel este simplă şi se poate face printr-un act de voinţă colectivă a elitei autentice, care, momentan, pare pasivă, dezamăgită, adormită. Este timpul să ne trezim…

– În concluziile volumului „Puterea cuvintelor”, profesorul Ovidiu Cristea atrage atenţia că o istorie scrisă doar pe baza ştirilor care au circulat ar fi asemenea unui turn al lui Babel. Cititorul nu ar mai şti ce să înţeleagă dintr-o mulţime de mărturii, de cele mai multe ori contradictorii. Această concluzie mi-a amintit de sublinierea dvs. că, înainte de a generaliza, istoricii trebuie să reconstituie faptele aşa cum au fost şi, în acest context, aţi adus în atenţie nu doar importanţa informaţiei, ci şi a comunicării. Ce şi cum ar trebui să comunicăm celorlalţi despre cine sunt românii, păstrându-ne în acelaşi timp un echilibru?

– Istoricii sunt ca zidarii, adică pun cărămidă peste cărămidă. Fireşte că sunt importanţi arhitecţii, inginerii şi alţii, care fac planurile şi care stabilesc materialele adecvate, dar casa nu se poate face fără cărămizi, fără elementele de bază. Izvoarele sunt pentru istoric la fel precum cărămizile pentru zidar! Nu poţi scrie istoria din impresii, din simple amintiri ori din ceea ce au scris alţii, ci este obligatoriu să ajungi la surse, să le descifrezi, să le tălmăceşti, să le integrezi apoi într-un ansamblu etc. Din păcate, mulţi intelectuali – între care şi unii istorici – nu au răbdarea şi pregătirea să pornească de la surse şi se hazardează în speculaţii gratuite. Este drept că accesul la mărturii este dificil: e nevoie de pregătire paleografică, epigrafică, de cunoaşterea limbilor vechi, de tenacitate etc. Dacă le spunem celorlalţi că românii au inventat scrierea, acum cinci milenii, la Tărtăria, pe Mureş sau că daco-geţii erau aproape cel mai numeros şi mai civilizat popor din lume, de la care înşişi romanii ar fi învăţat latineşte, dacă le spunem că din limba noastră derivă aproape toate limbile europene etc., ajungem – evident – ridicoli. La fel, dacă le comunicăm oamenilor că nu am construit nimic de-a lungul vremii, că am fost doar victimele altora, că ne-am plecat mereu capul, că toţi ne-au batjocorit, noi fiind masă amorfă, „feţe patibulare”, „guri vulgare”, că nu am avut elite şi eroi, că ne-am falsificat trecutul etc., devenim jalnici, demni de milă. În ambele cazuri ne facem de râs, pentru că autenticii intelectuali sesizează uşor falsul, minciuna, exagerarea. Sarcina noastră este, aparent, simplă: să comunicăm, normal şi cursiv, adevărul omeneşte posibil. Să scriem, cu dovezi, că suntem un popor romanic, ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii etc., formaţi ca orice popor romanic, în Mileniul I al erei creştine, că vorbim o limbă neolatină, că suntem singurul popor romanic de credinţă bizantină, că am vieţuit, supravieţuit şi convieţuit, alături de alte popoare, că ne-am format state când a fost vremea şi sorocul, că ne-am luptat pentru viaţă ca şi alţii etc. Nu trebuie să spunem că am fost excepţionali, fiindcă nu am fost, şi nici că am fost nevolnici, fiindcă nu am fost. Trebuie să ne comparăm mereu cu alţii, dintre care unii s-au risipit în patru vânturi, unii s-au înălţat mai mult, iar unii au fost cam ca noi… Pentru toţi a fost un loc sub soare şi mai este încă. Istoria noastră – spun asta mereu – nu a fost spectaculoasă şi mereu glorioasă, dar nici ticăloasă şi mereu ruşinoasă, ci a fost una obişnuită, ca viaţa, cu suişuri şi coborâşuri. Avem în trecutul nostru momente sublime, pe care se cuvine să le relevăm fără ostentaţie, dar avem şi momente penibile, pe care nu avem dreptul să le obturăm cu falsă pudoare. Nu am fost o mare putere, dătătoare de ton pe eşichierul Europei, dar nici cufundaţi în nimicnicie, în anonimat. Am păstrat cât de cât un anumit echilibru, fapt pentru care încă existăm. Cred că acest fel de mesaj ne vine din trecut. Nu este vorba despre un mesaj excepţional, dar nici despre unul de care trebuie să ne ruşinăm. Este clar că asemenea mesaj nu-i mulţumeşte pe unii, care-l califică drept banal, dar nu putem schimba viaţa după gusturi, după capricii, după dorinţe individuale.

Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri nu tinde să ofenseze pe nimeni, ci vrea să onoreze poporul român şi România, în cadrul concertului european. Noi nu vom celebra în anul 2018 „România 100” – cum vor să ne convingă unii, ca şi cum ţara noastră ar fi pe lume doar de o sută de ani – ci un secol de la „ora astrală” a românilor, când s-a desăvârşit statul naţional unitar. Altminteri, România, sub forma ţărilor româneşti sau a Valahiilor sau a Romaniilor (după expresia lui Nicolae Iorga), există încă din epoca etnogenezei şi nu are nevoie de la nimeni de certificate de funcţionare. Unii concetăţeni maghiari se supără pe adevăr, pe constatări fireşti şi ne dau lecţii de europenism (?!) şi de „democraţie” (?!). Se simt jigniţi de orice remarcă realistă care prezintă şi calităţile poporului român. Liderul actual al UDMR se supără dacă prezentăm semnificaţia Zilei Naţionale pentru români sau importanţa Marii Uniri, dar spune, prin contrast, că nu are motiv să sărbătorească Ziua Naţională a României, că românii nu au făcut nimic în Transilvania în suta de ani trecută, în schimb ungurii, în o mie de ani… Acestea nu sunt atitudini de conciliere şi de dialog, ci de ostilitate. Evident, nu au toţi românii motive de bucurie la 1 Decembrie, dar toţi cetăţenii români au obligaţia să respecte Ziua Naţională şi simbolurile statului român. Iar despre democraţie se poate discuta – fiindcă trăim într-o ţară liberă – dar principiile democratice trebuie acceptate şi respectate, în acord cu reglementările interne şi internaţionale. Dacă în toate ţările europene s-ar respecta drepturile minorităţilor etnice ca în România, atunci nu am avea decât de câştigat ca europeni, iar atmosfera internaţională ar fi una de conlucrare, de dialog şi de înţelegere.

Antuanela ROŞIORU, Prompt Media

Comentarii:

comentarii

2 comments

  1. Remarcabil discurs de om civilizat, pe care ar trebui să-l cunoască toții CETAȚENII români!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*