Dificultăţi de integrare a populaţiei maghiare din judeţele Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, în realităţile României Mari şi acţiuni iredentiste ale acesteia, după Marea Unire (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 16 noiembrie 2019
Home » (Inter)Național » Dificultăţi de integrare a populaţiei maghiare din judeţele Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, în realităţile României Mari şi acţiuni iredentiste ale acesteia, după Marea Unire (I)
Dificultăţi de integrare a populaţiei maghiare din judeţele Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, în realităţile României Mari şi acţiuni iredentiste ale acesteia, după Marea Unire (I)
Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria

Dificultăţi de integrare a populaţiei maghiare din judeţele Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, în realităţile României Mari şi acţiuni iredentiste ale acesteia, după Marea Unire (I)

 

În perioada interbelică procesul integrării populaţiei de etnie maghiară în realităţile României Mari a fost unul gradual, mult mai dificil în anii de început şi mai lesnicios în anii care au urmat. Un motiv evident pentru accentuarea tensiunilor dintre români şi maghiari la începutul perioadei interbelice l-a constituit problema comunicării. Pentru maghiari, greutăţile de acomodare cu limba statului din care făceau parte derivau nu numai din probleme de natură lingvistică, ci şi din aversiunea pe care o resimţeau cei mai mulţi dintre ei pentru o limbă a unei culturi „inferioare”.

În plus, dificultăţile maghiarilor de adaptare la cadrul reprezentat de statul român şi autorităţile româneşti erau alimentate şi de felul cum fuseseră văzuţi românii de către maghiari înainte de 1918, altfel spus care erau stereotipurile prevalente în societatea maghiară cu privire la români. Concurenţa dintre şcolile de stat pentru minoritari şi cele confesionale dădea naştere pe plan local la animozităţi şi tensiuni.

Al doilea domeniu unde tensiunile dintre români si maghiari au cunoscut o etapă de recrudescenţă în primii ani interbelici a fost cel referitor la proprietatea asupra pământului. Au existat probleme diverse şi în materie de administraţie, justiţie, viaţă politică, activitate economică şi chiar cultură şi artă. Aşadar, relaţiile dintre români şi maghiarii din România în primii ani interbelici au fost în general tensionate din varii motive. Evoluţia istorică condusese la crearea unui decalaj politic, social, economic şi cultural în Transilvania între români şi maghiari în favoarea acestora din urmă. Inversarea situaţiei politice de după 1918 trezise speranţa majorităţii româneşti de a putea înlătura rămânerea în urmă.

Românii cereau sprijinul statului pentru recuperarea decalajului, iar maghiarii solicitau egalitate deplină, libertate de acţiune, fără intervenţionism statal. Guvernul maghiar, ca o contraofensivă promptă la acţiunile româneşti de la Alba Iulia, organizează la 1 Decembrie 1918, la Cluj, Divizia Secuiască, condusă de Karoly Kratochwill, divizie ce număra, la sfârşitul lunii decembrie, 3000 de soldaţi. Şi tot la Cluj îşi începea activitatea, la 14 decembrie, Comisariatul General al Ungariei de Răsărit, condus de Apathy Istvàn, compus din 14 secţiuni, organism investit de Guvernul maghiar cu largi prerogative.

Într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri maghiar s-a ordonat constituirea Comitetului de guvernare centrală transilvăneană maghiară, avându-l în frunte tot pe Apathy, care a cerut pentru maghiarii din Transilvania o guvernare autonomă. În tot acest timp, autorităţile maghiare făceau eforturi deosebite pentru ţinerea la Cluj a unei mari adunări populare la care au fost invitaţi „toţi locuitorii neromâni ai Transilvaniei”. Cu câteva zile înaintea adunării, desfăşurată în 22 decembrie, presa maghiară vorbea despre întrunirea a cca 100.000 de oameni, care ar urma să proclame Republica Ardeleană Independentă. La Cluj, în 22 decembrie au fost prezenţi cca 50.000 de oameni, maghiari şi şvabi. În Rezoluţia adoptată cu această ocazie, cei prezenţi s-au pronunţat pentru menţinerea integrităţii teritoriale a statului maghiar, în care toate naţiunile să se bucure de largi drepturi, protestându-se împotriva Hotărârii de la Alba Iulia.

Comisariatul Maghiar din Cluj şi-a continuat, teoretic, existenţa, dar activitatea lui a devenit aproape nulă. În luna ianuarie a anului 1919, o delegaţie maghiară din Cluj s-a deplasat la Sibiu pentru a discuta chestiuni legate de administrarea Transilvaniei. Aceştia au cerut, printre altele, ca în zonele maghiare, limba în administraţie să fie maghiara, iar în zonele româneşti, româna, şi în zonele mixte să fie bilingvă. Consiliul Dirigent nu a fost de acord cu aceste propuneri, fapt pentru care prin Decretul I se introducea limba română ca limbă oficială. Însă nu peste tot s-a respectat hotărârea Consiliului Dirigent. „La 8 ianuarie, Comitetul administrativ din Odorhei s-a pronunţat pentru instituirea unei administraţii secuieşti. La 9 ianuarie, Pàal Arpàd, vicecomite, a fost arestat de autorităţile române pentru că a luat jurământul de la 36 de funcţionari în favoarea Republicii Secuieşti, Republică ce fusese proclamată la 28 noiembrie 1918”.

În multe din judeţele Transilvaniei puterea de stat maghiară s-a menţinut şi după 1 Decembrie 1918. Cu toate că funcţionarii de stat au depus jurământul de fidelitate faţă de statul român, situaţia concretă la faţa locului era cu totul alta. Românii au fost în continuare supuşi unui tratament discriminatoriu şi represiv. „Mai ales fruntaşii lor au fost intimidaţi, terorizaţi, alungaţi de la casele lor, înrolaţi cu forţa în armata maghiară şi chiar ucişi”.

Toate acţiunile maghiare au avut ca scop reîncadrarea în statul maghiar a teritoriilor locuite în marea lor majoritate de nemaghiari, care pe baza principiului dreptului popoarelor la autodeterminare se desprinseseră de Ungaria. Nu s-a putut realiza introducerea vieţii de stat româneşti decât cu ajutorul armatei. Actul de la 1 Decembrie 1918 fusese înfăptuit prin forţele proprii ale poporului român şi iată că încă o dată se impunea să fie dus la bun sfârşit tot prin forţe proprii. Profesorul Dumitru Suciu în cartea sa Evoluţia ideii de Europă unită subliniază faptul că a fost din nou nevoie ca armata să intervină în 1919 cu forţa armelor pentru a menţine în viaţă şi a apăra pe teren voturile din 1918, prin respingerea invadatorilor unguri şi ruşi, peste Nistru şi până la Budapesta. Campaniile militare victorioase ale armatei române din aprilie-mai şi iulie-august 1919 nu au urmărit cuceriri teritoriale străine, ci au avut caracterul unor războaie drepte de apărare şi de susţinere a intereselor naţionale româneşti.

Statul maghiar a exercitat o presiune constantă după anul 1918 asupra relaţiilor interetnice din România, influenţând raporturile dintre minoritatea maghiară şi statul român precum şi asupra raporturilor dintre români şi maghiari în tot spaţiul transilvan, dar mai ales în zona secuiască din sud-estul Transilvaniei.

În ceea ce priveşte raporturile dintre populaţia maghiară şi statul român, putem puncta trei mari direcţii:

  1. Cei care nu dădeau prea mare importanţă desfăşurării evenimentelor, dar care erau dispuşi să încerce o nouă experienţă în cadrul statului român naţional unitar.
  2. Cei care au înţeles ireversibilitatea evenimentelor, caracterul democratic al statului român şi dorinţa românilor de a se uni într-o singură simţire şi suflare românească. În această categorie au intrat destui secui şi maghiari: „A aţâţa discordia între popoarele ce trăiesc aici, astăzi, înseamnă a le împinge înapoi în robie, din care s-au eliberat numai cu preţul luptelor duse de secole întregi… Pe noi, locuitorii maghiari, ne leagă un trecut de 1000 de ani de acest pământ şi de locuitorii săi de altă limbă, dar în primul rând de poporul românesc”. O mare parte a populaţiei, precum şi unii dintre fruntaşii maghiari au înţeles caracterul de neschimbat al evenimentelor. „Dacă ţăranii şi muncitorii în masele lor largi nu doresc să se reîntoarcă la Ungaria, aceasta spune că 70% dintre maghiari nu doresc revizuirea. Nu există secui cu minte care să vrea sau să vorbească să desfacă aceste legături cu statul de astăzi”.
  3. Cei care vroiau revenirea la vechea stare de fapt, adică alipirea Transilvaniei la Ungaria. Din acest curent făceau parte vechea aristocraţie, birocraţia imperială, elementele şovine din cadrul intelectualităţii. Chiar înainte de semnarea tratatului de la Trianon acest curent şi-a făcut simţită prezenţa: „Minoritarii maghiari şi secui au luat faţă de noi o atitudine neprietenoasă imediat după ocuparea milităreşte a Ardealului şi în timpul Conferinţei de Pace de la Paris. S-au organizat şi s-au înţeles toate căpeteniile religioase şi au trimis emisari în toate ţările occidentale să facă propagandă în contra unirii cu România. S-a făcut propagandă prin gazete străine şi broşuri. S-a făcut apel la toţi coreligionarii lor din Europa şi America. În septembrie 1918 au prezentat un memoriu Consiliului de cinci membri de la Conferinţa de Pace cu cele mai violente insulte la adresa poporului român. Episcopii Nagy şi Joseph François au făcut apeluri protestanţilor din lumea întreagă prin care suntem arătaţi ca un popor de cultură inferioară, în care se spune că dacă Transilvania va fi ruptă de Ungaria, atunci nu va fi pace, va renaşte un iredentism furios, şi că ei mai bine vor muri la post decât să cedeze”.

După semnarea Tratatului de pace, iredentismul maghiar a continuat cu forţe sporite. De abia după ratificarea de către Ungaria a tratatului de la Trianon minoritatea maghiară a considerat că există noua stare de lucruri. Funcţionarii au fost instruiţi să nu presteze jurământul faţă de statul român, fiindcă oricum noua stare de lucruri nu va dura mult. (Va urma)

Pr. drd. Marius BANCIU

(Articol preluat din Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei, ACTA CARPATICA V)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.