Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (7) | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 27 noiembrie 2021
Home » Societate » Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (7)
Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944  (7)

Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (7)

Din cele 2.000 de pagini, doar 5 rânduri se referă la Holocaustul din Ardeal, iar masacrul de la Sărmaşu nici nu este pomenit în „celebra” Istorie a Transilvaniei în 3 volume scoasă la Budapesta

La sfârşitul primei săptămâni din octombrie 1944, canonada artileriei se putea auzi deja foarte aproape. Farmacistul Varga şi soţia sa au fugit împreună cu câţiva membri ai Gărzii Naţionale. Armata română şi cea sovietică au intrat în Sărmaşu câteva ore mai târziu. Tăcerea apăsătoare a ultimelor trei săptămâni s-a spulberat. Oamenii şi-au părăsit ascunzătorile din păduri, iar Ioan Aluaşi şi Ioan Mocean au raportat cu privire la cele întâmplate.

Câţiva refugiaţi evrei au revenit şi ei. N-au mai găsit în viaţă pe nimeni din familiile lor sau pe alţi evrei din sat. Casele lor fuseseră minuţios jefuite. Evreii şi-au recunoscut mobila şi alte obiecte în casele maghiarilor, dar noii proprietari au refuzat să înapoieze prada. Principalele întrebări pe care le-au pus supravieţuitorii s-au referit la oameni şi nu la proprietăţi. Dl Aluaşi i-a dus la Sascut şi le-a arătat cele două gropi comune. După aceea au urmat multe alte întrebări, puse în special ungurilor din Sărmaşu.

Răspunsurile primite nu au fost complete şi nici nu s-au dovedit de mare folos. Foştii membri ai Gărzii Naţionale pretindeau că nu ştiau nimic. Pastorul maghiar se jura că văzuse un document oficial care dovedea că evreii ajunseseră la Cluj, unde au fost predaţi nevătămaţi autorităţilor. Atunci ce era cu mormintele de la Sascut din relatările dlui Mocean, întrebau supravieţuitorii. „Acolo sunt îngropaţi honvezi, care au murit într-un accident rutier”, li s-a răspuns.

Apoi soţii Varga s-au întors. Avuseseră ghinion. Când şi-au părăsit obiectele de valoare într-un camion al armatei ungare, lângă Dej, din cauza unui atac aerian, au constatat, după aceea, că soldaţii unguri plecaseră cu camion şi averea lor cu tot. Cuplul a decis să se întoarcă la Sărmaşu. Dar dl şi dna Varga nu ştiau să spună că evreii fuseseră trimişi la Cluj sau că în gropile comune de la Sascut au fost îngropaţi militari unguri. Puţin după revenirea lor la Sărmaşu, cei doi Varga s-au sinucis. Mulţi dintre ungurii din Sărmaşu susţin că soţii Varga nu şi-au luat viaţa, ci „au fost bătuţi cu brutalitate, până au fost omorâţi, de gărzile lui Maniu”. Dar dovezile puse la dispoziţie indică sinuciderea drept cauză a morţii.

În noiembrie şi decembrie a sporit numărul de cereri referitoare la deschiderea unei anchete la Sărmaşu. Tribunalul militar din Sibiu a decis să investigheze cazul şi a ordonat arestarea unor săteni maghiari, majoritatea membri ai Gărzii Naţionale. Dar, la scurt timp după aceea, deţinuţii au fost eliberaţi în mod inexplicabil şi au dispărut rapid; nimeni nu i-a mai văzut de atunci.

Noii lideri comunişti de la Cluj – în majoritate maghiari, printre ei se aflau însă şi câţiva evrei şi români, toţi activişti stalinişti – nu s-au dovedit de mare ajutor. Dar energicul conducător al evreilor din Bucureşti, dr. Willy Fildermann, a putut să dejoace manevrele liderilor de la Cluj. El a obţinut fonduri pentru exhumare de la Comitetul Unit de Distribuţie al Evreilor Americani (American Jewish Joint Distribution Committee – Joint) şi a câştigat şi sprijinul ministrului comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. În februarie 1945 au sosit ordinele care solicitau începerea exhumării.

Comisia de exhumare a victimelor a fost constituită, la 20 februarie, la Turda. Ea era condusă de Matatias Carp, reprezentantul evreilor români de la Bucureşti (al Comunităţii Evreilor Români cu sediul la Bucureşti), şi de căpitanul Emil Puşcaşiu, comandantul jandarmeriei române de la Cluj. Ignác Honig, rabinul comunităţii evreieşti din Sărmaşu, a întâmpinat comisia la sosirea ei în localitate şi i-a înmânat lista cu numele membrilor comunităţii. Medicii (printre care E. Mora) şi reprezentanţii partidelor politice din Sărmaşu s-au alăturat membrilor comisiei. Cu toţii au suit cu dificultate dealul Sascutului până la locul unde se aflau gropile comune.

Autorităţile române au ordonat ungurilor din Sărmaşu să ajute la exhumare. Dar ungurii au răspândit zvonul că, după exhumare, 250 de conaţionali vor fi împuşcaţi drept răzbunare. De aceea bărbaţii de naţionalitate maghiară au fugit din sat şi au revenit treptat, câteva zile mai târziu, după ce devenise evident că nu va avea loc nici o răzbunare.

Sătenii români din Sărmaşu şi jandarmii români s-au oferit voluntari pentru operaţiunile de exhumare. Acţiunea a început la 21 februarie. Încet, gropile comune au fost descoperite. Exhumarea a durat peste două zile. Oribilele atrocităţi au fost date la iveală: sadicele mutilări, folosirea armelor albe şi a diverselor arme improvizate, copiii „nevătămaţi” îngropaţi de vii. În cele din urmă, după ce ancheta oficială la faţa locului a fost terminată, cele 126 de corpuri au fost coborâte lângă şosea şi îngropate pe trei rânduri. Ceremonia rituală a fost efectuată de rabinul Honig. În acel cimitir singuratic victimele şi-au aflat odihna veşnică.

Deoarece masacrul de la Sărmaşu a fost cea mai abominabilă atrocitate comisă în Transilvania ocupată de maghiari în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ne putem întreba de ce s-a ştiut aşa puţin despre el până în anii ’80. Răspunsul este furnizat de politica sovietică postbelică în România şi, în special, în Transilvania. La 6 martie 1945, câteva zile după exhumarea de la Sărmaşu, sovieticii au impus regimul comunist în România. Minoritatea ungară din Transilvania nu se simţea tocmai în largul ei, din cauza rivalităţii tradiţionale cu românii şi din cauza activităţilor pronaziste din timpul războiului. Pentru a pacifica şi controla regiunea, conducătorii stalinişti postbelici au câştigat sprijinul minorităţii maghiare refuzând să investigheze crimele de război comise de unguri. Atunci când era întrebat despre masacrul de la Sărmaşu sau despre asasinarea românilor, liderul comunist (de origine evreiască) Avram Bunaciu răspundea întotdeauna că presa trebuie să pună accentul numai pe dovezile de prietenie şi cooperare între grupurile etnice din Transilvania. Timp de aproape 40 de ani, soarta victimelor a fost învăluită în tăcere. Masacrul de la Sărmaşu a devenit subiect de discuţie în România numai atunci când regimul a adoptat o politică externă mai independentă şi atunci când disputa cu Ungaria asupra Transilvaniei a reapărut la suprafaţă.

În 1986, Academia Ungară de Ştiinţe publica, sub cenzura directă a ministrului Învăţământului, prof. B. Köpeczi, un set de trei volume, intitulat Istoria Transilvaniei. Din cele aproape 2.000 de pagini dedicate istoriei transilvane, numai cinci rânduri se ocupă de Holocaustul din Ardeal, iar acestea conţin inexactităţi şi denaturări ale adevărului. Masacrul de la Sărmaşu nici nu este pomenit. Este de înţeles de ce evreii transilvăneni, după ce se asimilaseră ca unguri loiali, s-au simţit trădaţi de Ungaria.

Victimele de la Sărmaşu nu trebuie uitate. Mai mult decât atât, posteritatea trebuie să fie informată că în 1944 existau asasini care, la numai câteva mile de linia frontului în înaintare, nu se puteau gândi la altceva mai urgent de făcut decât să tortureze, să mutileze şi să-i extermine pe evrei. (Va urma)

NICHOLAS M. NAGY-TALAVERA

 

N.R.: Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul actualului judeţ Harghita trăiau circa 4.500 de evrei, iar la ultimul recensământ doar 13 persoane s-au declarat ca aparţinând acestei etnii. În 2019, cu prilejul Zilei Holocaustului, nici o manifestare comemorativă nu s-a organizat pe teritoriul judeţului.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.