Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Schengen: O poveste de familie | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Opinii » Schengen: O poveste de familie
Schengen: O poveste de familie

Schengen: O poveste de familie

Sunt harghitean, trăiesc la Viena de şase ani, în Uniunea Europeană de douăzeci şi patru. Sunt român. Încă şi, din multe puncte de vedere, foarte. N-am urmărit însă dosarul Schengen până mai ieri când am constatat indignat că fiică-mea, cetăţean austriac, intrată în cârdăşie cu maică-sa (cu aceeaşi obârşie), mă ameninţă că mă ţine la uşa blocului până mă legitimez: dacă tot am paşaport românesc, să continui, dom’le, să-l folosesc!

Să nu ne înţelegem greşit: fiică-mea e o dulce. Are şase ani. Nu umblă cu cheia comunitară la gât şi nici cu veleităţi exclusiviste. Voiam doar să spun că am luat cu adevărat aminte la dosarul Schengen atunci când mi-am dat seama că lua amploarea unei adevărate probleme de familie. Până şi părinţii m-au sunat din România, de undeva de prin Ardeal: ne făceam griji, cum mai trăiţi voi acolo cu austriecii ăia, dacă vă dau afară… Greu să mai înţelegi sensul unor cuvinte simple, izvorâte dintr-un sentiment firesc, în situaţia mea. La cine face trimitere „voi” dacă nu la mine şi la familia mea? Pe de altă parte, copilul şi soţia mea nu fac oare parte din „austriecii ăia”? M-a salvat o amintire cu mama soacră, austriacă cu deschidere la minte şi la inimă, critică convinsă a dreptei la putere. În timp ce vizitam apartamentul în care locuim, acum şase ani, ne sună îngrijorată să ne întrebe dacă ne-am uitat la numele de pe cutiile poştale, nu care cumva să fie prea mulţi străini. Răspunsul nevesti-mii a venit sec şi fără drept la replică: stai liniştită, mamă, noi suntem singurii străini de pe scară. Noi, voi, familia şi austriecii…

Acum, dacă tot am intrat în vorbă, aş înşirui şi eu, la modul serios, vreo trei-patru idei despre afacerea asta, ca unul care trăieşte de ani buni cu sufletul la graniţă, cu inima la frontieră şi cu mâna pe buzunarul de la piept (unde-mi ţin de regulă actele de identitate). De la o vreme suntem din ce în ce mai mulţi din ăştia în Austria. Din 2015, când eram vreo 70.000 de români, şi până astăzi, numărul nostru s-a dublat. Şi nu din vina Guvernului austriac…

România a intrat în familia europeană în 2007. În ultimul timp, începem să ne dăm seama că şi Uniunea Europeană a intrat în România. Ca un marfar în gară: vine, aduce ceva, ia ceva şi pleacă. Câteodată ia mai mult decât aduce. Dar cum ceea ce aduce costă dublu, parcă situaţia se echilibrează pe undeva. Sic. Adică sâc. Sunt ironic, dar greşesc: „coana Europa”, vorba poetului, nu se plimbă cu trenul. Îşi trimite oamenii. De afaceri, pentru că dumneaei e economică. Dacă unii dintre noi au intrat direct, cu dinamita sau cu idei mari şi diplome grele, în băncile şi-n instituţiile lor, financiare au ba, unii dintre ei au intrat cu acte în regulă care în inimile noastre, care în păduri şi în zăcămintele petroliere. E drept că ne-am ajutat unii pe alţii. Ca fraţii. Ca să fim sinceri până la capăt, deşi doare: nu am inventat noi miticul „dar mie ce-mi iese la treaba asta?”. Noi n-am inventat decât miticul care o spune cu tupeu şi mândrie, în gura mare şi-n faţa orişicui…

Nehammer ştie că noi în Schengen tot intrăm, chiar de-ar fi să intrăm unul câte unul. Despre refugiaţii de care se foloseşte, slab retoric, ştie tot la fel. Atunci ce-o vrea, frate? Marea cu sarea? Sau aia cu gazele, precum începe a se zvoni. În plină criză energetică şi climatică, ar fi de-a dreptul scandalos. Între membrii unei familii, asemenea lucruri nu se fac. Sau nu se spun.

Sorin-Ciprian Stan

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.