Gânduri întoarse acasă | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 22 iunie 2024
Home » Opinii » Gânduri întoarse acasă
Gânduri întoarse acasă

Gânduri întoarse acasă

Imagini atât de vii odinioară încep să pălească. Văd ca prin ceaţă un copilaş aşezat pe o păturică, la umbra unor snopi de secară, pe un câmp imens. Lehuzia nu-i acorda certificat medical nici scutire femeii la starea de urgenţă a ogorului. Cronica satului a consemnat chiar naşteri „la locul de muncă”! Reale, nu doar virtuale. De regulă, naşterea se petrecea acasă, asistată, în caz fericit, de moaşa satului (şi bunicii i se spunea moaşă, dar nu toate beneficiau de aptitudini sanitare, doar de… moşi). Mama pruncului, după ce i-a aşezat în faţă o căniţă cu lapte şi l-a „înarmat” cu o linguriţă – chiar armă avea să fie pentru prunc linguriţa! – şi-a continuat liniştită secerişul alături de ceilalţi secerători ai familiei. Alarmată de ţipetele puiului de om, „ca din gură de şarpe”, femeia şi-a azvârlit cât colo secera. Ajunsă dintr-un salt de leoaică la prunc, a rămas înmărmurită; îngrozită, dar şi amuzată. Copilul lovea cu linguriţa în cap un şerpişor, care atenta la raţia sa de lapte.

Strigăte şi atitudine de veritabil războinic! De mic, pruncul se vădea un luptător. Iar atacatorul un papă-lapte. Spre norocul „luptătorului”, nu a intrat în scenă şi mămica intrusului înfometat, preocupat mai mult de satisfacerea burţii decât de salvarea pielii. Silit de mama vigilentă să bată în retragere. Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Cu alt deznodământ, nu aţi mai lectura povestea.

Pofta de lapte a reptilei fixa în anecdotica locului şi o povestioară mult mai dramatică. Retras la umbra unei sălcii de pe malul apei, cu gândul de a-şi oferi un răgaz de destindere între două brazde, cosaşul a aţipit. Imprudent, şi-a uitat gura deschisă. Atât i-a trebuit unui şarpe de talie mijlocie să se strecoare „şerpeşte” pe traseul digestiv al bietului om. Spaimă, suferinţă. I-au sărit în ajutor sătenii aflaţi în preajmă. Dar cum să procedeze ca să-l scape de cotropitor? Nu apăruse nici telemobilul, nici SMURDUL lui Arafat. Nici seriale irezistibile de televiziune gen „Iubiri amăgitoare”, cărora nu le puteai rezista… pe câmp: avide de cultură, femeile aruncau cât colo sapa sau secera şi dădeau năvală spre sat. Televizorul nu-l puteau lua cu ele pe câmp. În schimb, nu ocoleau cofetăria din mijlocul satului, care le ieşea în cale cu o ceaşcă de cafea ademenitoare. Un surogat de fapt, căruia îi spuneau nechezol. De născut, la vremea apariţiei televizorului cu lămpi, urmaşele ţărăncilor de odinioară năşteau la firma „Dispensar. Spital rural. Casă de naştere”. Din firmă, a supravieţuit doar primul termen. Şi postul de medic, ocupat succesiv de tot soiul de navetişti. Putea fi salvat şi ruralul.

Un protocol din bătrâni aplicat pacientului avea să-l salveze pe omul-şarpe: au umplut cu lapte un ceaun, dat în clocot. Au înşfăcat cosaşul şi l-au ridicat vertical, cu capul în jos deasupra recipientului cu laptele aburind. Ademenit de mirosul irezistibil, şarpele a făcut cale întoarsă. Capturat, a avut parte de un tratament cuvenit unui infractor periculos. I-a pierit şi pofta de lapte şi de viaţă.

Nu lipseşte din tradiţie nici varianta şarpelui bun, salvator al omului prin propriul sacrificiu. Nu degeaba a ajuns emblemă pe firme farmaceutice. Nu neapărat „şarpele casei”, nelipsit – se zice – de la temelia niciunei locuinţe, piază bună, un fel de „înger de pază”. Dar tot un fel de şarpe al casei şi şarpele pivniţei. Aflat pe patul de moarte, un gospodar era vizitat de câţiva prieteni. Văzându-l în ce hal era, cu un picior Dincolo, unul dintre vizitatori nu şi-a putut reprima un gând-regret, comun de altfel tuturor celor de faţă. „Moare!” a exclamat omul, cu compătimire, sincer îndurerat. Mai săracă cu duhul, străină de polisemie, muierea muribundului a ţâşnit pe uşă. S-a întors în scurt timp cu o stacană de zeamă de varză, moare în grai local. Spre uimirea tuturor, după câteva zile de medicaţie alopată cu moare, bolnavul nu numai că nu a murit, dar şi-a revenit din agonie, repus pe picioare şi redat vieţii. Miracolul avea să fie lămurit abia în primăvară, când gospodarul, revenit la viaţă şi la atribuţii, a scos la lumină butoiul cu rămăşiţele de varză murată, să-l spele. Pe fundul butoiului zăcea un şarpe decedat, dar perfect conservat în moare. De nu s-ar fi înecat, supravieţuia şi el.

Fiind o aşezare de munte, şerpii erau bine reprezentaţi în viaţa sătenilor, de la şarpele negru al casei, la vicleana viperă „decorată” cu un şir de V-uri. Convieţuia cu omul şi dânsa. Lăsat în pace, şarpele îşi vedea de treabă, ca şi gospodarul. La rândul meu, mi-am intersectat nu o dată drumul prin hotar, mai cu seamă pe munte, cu reptile, inclusiv vipere. Le-am ocolit, m-au ignorat. M-au lăsat teafăr. Ne-am văzut fiecare de treabă ca şi cum nu ne-am fi cunoscut. Cunosc un singur caz de-a lungul anilor mei „rurali” când o viperă a muşcat o femeie într-un smeuriş, călcată pe coadă din nebăgare de seamă. Amândouă erau culegătoare de smeură, dar rolurile se inversau: femeia – agresoare, reptila – victimă. Habitatul specific îi aparţinea reptilei, inclusiv fructele pădurii. Se simţea datoare să şi-l apere, spre deosebire de ursul-„rege” al Carpaţilor, care îşi abandonează habitatul din pădure atentând la habitatul uman. Devine urs „habitual”. Evoluând astfel, ajutaţi şi de inteligenţa artificială, moşmartinii vor candida şi la funcţia de primar. În definitiv, văd şi ei atâţia penali care au tupeul să candideze la funcţii eligibile. Şi nimeni nu-i opreşte. Nici legea, nici alegătorii. Nu a lipsit nici cazul unui edil nordic selectat de votanţi taman din puşcărie. Consecvent năravului, tot acolo avea să ajungă, după tot felul de giumbuşlucuri.

Femeia din smeuriş a supravieţuit, ajungând în timp util la spital. Idem, vipera, care, bine mersi, a continuat să-şi savureze fructele delicioase ale pădurii.

S-auzim de bine!

Mihai SUCIU

P.S. După „lupte seculare”, care au durat peste 30 de ani, s-a acceptat ideea de a obliga fugarii de pedeapsă cu temniţa să-şi achite cheltuielile de recuperare din ţările calde. Cândva, tot ei îşi plăteau şi întreţinerea înăuntru. Mai rămân de rezolvat două chestiuni: recuperarea prejudiciilor de milioane de la tâlhari şi asumarea răspunderii patrimoniale de către cei care îi judecă şi le cântăresc raţiile de puşcărie. Pe moment, unii (unele) dintre aceştia din urmă mestecă gumă cu ciocanul în mână şi cheamă în faţa instanţei în sala de judecată victime nevinovate trecute în Lumea Drepţilor. Nu se exclud nici substanţele interzise. Dar nu şi lor! „Ciocul mic!”, poporule, c-aşa-i democraţia. Originală.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.