Pielea ursului din pădure

Povestea asta rezonantă cu austriacul vânător enervează pe toată lumea, deşi mulţi au crescut legănaţi de poveştile cu prinţi curajoşi care-l ucid pe marele urs, bun prilej pentru depistarea prinţesei blonde rătăcită în pădure printre rugi de mure. Practica vânătorii cu prinţi tradiţionali sau moderni e de fapt foarte veche, ţine din Evul Mediu până în timpurile marelui vânător Nicolae Ceauşescu; s-a perpetuat în timpul marelui vânător Adrian Năstase şi continuă, într-o formulă de operetă, în timpul marelui vânător Ţiriac, împuşcându-se de data asta mistreţi îngrădiţi crescuţi cu cartofi şi cucuruz, exact ca porcii din coteţ care se taie de Crăciun.

Ceauşescu vâna cu personalităţi politice consemnate deja în cărţile de istorie, Năstase vâna împreună cu Ţiriac, iar cel din urmă cu Wolfgang Porsche, Franz Rauch, Stefano Ricci etc., că doar în ţarcul propriu cu mistreţii aferenţi poţi invita pe cine vrei tu. Dacă nu ştiţi cine-i Franz Rauch, aflaţi că nu este prinţ, e un fel de rege al sucurilor, că pe ăştia-i respectă şi-i pupă pe obraz românul din Voşlăbeni, doar nu v-aţi aştepta să ştie el cine a fost Teodor Chindea.

De mulţi ani, aşadar, pielea ursului din pădure este vândută înainte ca ursul să fie vânat, căci trofeele sunt căutate, cultivate, urmărite, fotografiate. Era vândută de obicei la străini, că ei veneau şi vin cu mărcile, dolarii şi euroii. Pe timpul lui nea Nicu, trofeul era donat cu generozitate marelui prinţ străin, cu excepţia celui mai mare, care-i aparţinea întotdeauna: ursul Lache de pildă, 687,79 puncte, încă record mondial, împuşcat undeva lângă Braşov, zic unii – sau undeva lângă Borsec, zic alţii. Cele mai valoroase 10 blănuri de urs brun din lume sunt din România, iar din primele 10 cranii, cinci sunt recoltate în ţara noastră. Fie de prinţi comunişti, fie de prinţi occidentali cu blazon, nu contează. Important este că suntem un fel de Senegal al Europei, ne facem de râs pentru 7.000 de euro, cât zice prinţul că a plătit „legal” – iar alteori pentru şi mai puţin. Ne lăudăm cu animalele sălbatice, ca şi cum acestea ar fi rod direct şi nemijlocit al înţelepciunii bunilor noştri manageri de ţară…

N-am ambiţia să descâlcesc caierul juridic încurcat al acestei poveşti (nu e derogare, e doar un acord – şi acela nesemnat de ministru; nu e urs mare, ci unul mai micuţ; prinţul nu l-ar fi împuşcat pe Arthur, a ucis o ursoaică, pentru care nu se dă derogare, ci doar relocare etc., etc.). Ministrul Tánczos recunoaşte că „a existat posibilitatea legală în ultimii patru ani ca aceste extrageri de forţă majoră să fie transformate în altceva”, dar dacă a intrat DNA pe fir, cam asta-i toată informaţia la care avem acces. Adevărul e că în toate ministerele s-au perpetuat un soi de inşi indispensabili care se înţeleg „cu toate partidele… ca românul imparţial”, cum zice Caragiale, oameni ce învârt hârtii într-un fel atât de măiestru încât cele autentice par false. Iar în teritoriu sunt cetăţeni isteţi care cunosc calea şi colaborează fructuos pentru ambele părţi cu acei inşi care locuiesc fericiţi în ungherele legii. O vânătoare de acest gen e mai complexă decât pare: sunt oameni care fac munca de jos, care pândesc, preţăluiesc trofeele, dau semnalul când să vină Marele Prinţ. Sunt preşedinţii asociaţiilor de vânătoare, oamenii de legătură. 7.000 de euro este preţul oficial pentru împuşcat, dar toţi oamenii ăştia trebuie plătiţi ori răsplătiţi, altfel nu pupi trofeul, care e mult mai scump şi de data asta e încă în lucru la un tăbăcar din Ojdula.

Pielea ursului din pădure rămâne adică în România, putem sta liniştiţi, în Austria merge numai gazul, pentru că n-are păr. Dacă eventual marele prinţ plătitor ratează, nu-i nimic, vor trage însoţitorii profesionişti autohtoni. Oficial, împuşcătura triumfătoare va aparţine întotdeauna celui care a plătit (aviz celor care pun botul la poze cu lei, hipopotami, elefanţi şi girafe din Africa!). Portofelul plin e o chestie mult mai bărbătească decât puşca – iată un adevăr cunoscut de toate femeile din lume, aplicat cu mare succes şi în domeniul sublimei arte cinegetice. Dacă ancheta va dovedi că împuşcarea ursului Arthur e o infracţiune, cine a tras cu adevărat şi cine va face puşcărie de fapt?

Dar cum în România toate minunile ţin trei zile, nu cred că va ieşi mare lucru din acest scandal. Cei din minister se vor jura pe toate mamele lor că e imposibil să se falsifice vreun act, ministrul va morfoli mai departe ideea că Arthur nu e cel mai mare urs, asigurându-ne că nici un udemerist nu a fost, nu este şi nu va fi șohan vinovat de nimic. Dacă merge ca gaia-maţul pe ideea infracţiunii,Garda de Mediu ar putea fi masacrată discret; decât nişte indisciplinaţi care propagă cuvinte nepotrivite, precum acel substantiv infamant, mai bine punem la şefie nişte minoritari cumsecade. În fine, prin 2024, spre sfârşitul mandatului, după multe conferinţe de presă şi campanii de imagine, ministrul va atinge uriaşa performanţă ca lucrurile să rămână exact aşa cum sunt şi cum au fost totdeauna.

Toţi vom fi fericiţi şi cu lacrimi pe obraz, doar că obiectivul fundamental – acela al păstrării echilibrului între populaţia de urşi şi arealul în care trăiesc va fi amânat la sfântu-aşteaptă, deoarece odată cu moartea marelui urs s-au activat toate organizaţiile de mediu din Europa, mai ales cele foarte gălăgioase din ţările în care urşii se mai găsesc doar în cărţile de poveşti. Cui să te plângi că până şi Ştefan cel Mare, „om nu mare de statu” cum zice cronica, vânând urşi şi bouri cine ştie cu ce prinţi străini, reuşea să ţină delicatul echilibrul animal-om, iar noi în secolul XXI nu suntem în stare nici măcar să-l imităm?

Apropo: fără codri seculari şi fără mii de urşi, Ungaria face cam 10 milioane de euro pe an numai din emiterea licenţelor pentru… vânat! Cumpărătorii cei mai graşi sunt foştii aristocraţi din Occident. Adică vânătoarea nu e un sport, cum ne ameţesc aristocraţii socialişti cu puşcă de la noi, ci este o afacere capitalistă. Păi atunci s-o tratăm şi noi ca atare, nu să ne alegem, ca hoţul de păgubaş, numai cu cheltuielile pe relocări, hrană în pădure, pază, plata daunelor făcute de sălbăticiuni – şi peste toate, cu imaginea terfelită…

M. GROZA

***

Ministrul Mediului, Tánczos Barna, a declarat, marţi seară, la TVR, că nu se ştie dacă ursul ucis în Covasna este sau nu cel mai mare din Europa, dar că nu acesta ar trebui să fie subiectul principal de discuţie, ci modul în care o extragere de forţă majoră a unui exemplar a fost transformată „în altceva”.

Barna a mai adăugat faptul că nu este vorba de „un urs banal”, ci de un exemplar care valorează în jur de 600 de puncte în vânătoare.

Ministrul Mediului a subliniat că a trimis toate documentele referitoare la ursul Arthur către Direcţia Naţională Anticorupţie, după ce procurorii le-au solicitat pentru investigarea contextului în care a avut loc uciderea controversată a exemplarului.

Tánczos Barna a mai spus că pentru a putea fi comparate probele ADN recoltate de la urs, instituţia pe care o conduce va solicita informaţii de la organizaţiile care au realizat monitorizarea urşilor:

• „În nici un caz nu vorbim de un urs banal, vorbim de un exemplar foarte mare, o spun de la bun început. Este un exemplar foarte mare, undeva la 600 de puncte. Nu ar trebui să fie asta o temă: dacă este cel mai mare. Este greu să stabileşti dacă este cel mai mare, dacă nu există vânătoare. (…) Problema este că a existat posibilitatea legală în ultimii patru ani ca aceste extrageri de forţă majoră să fie transformate în altceva”, a declarat Tánczos Barna, ministrul Mediului.

Comentarii:

comentarii