Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (3)

• În esenţă, haiducul semnifica un ins temut, un fel de putere-antiPutere. Jurământul la intrarea în acţiune era, în fapt, un legământ cu moartea, şansele de supravieţuire fiindu-i, practic, nule odată căzut pe mâna poterei. Răzvrătit, lua calea codrului, acţionând de regulă în cete, alcătuite din inşi hotărâţi, legaţi prin jurământ, conştienţi că, din momentul opţiunii, îmbrăcau cămaşa morţii. Comunicarea de faţă încearcă să extragă din legendă un haiduc, Buştiuhan, care a acţionat în Giurgeu în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt puţine datele concrete despre haiduc, reconstituit mai mult din memoria satului. Cel mai solid argument al existenţei sale este urmaşul său „Grigore a Marinii”, copil din flori conceput cu o săteancă din Voşlobeni, Stan Marina pe nume.

Greu de partajat doza de veridicitate a legendei, dar o certitudine rămâne: Grigore a Marinii, unicul urmaş al acesteia, a existat şi a fost unul dintre cei mai înstăriţi locuitori ai Giurgeului. „Grigore a Marinii a fost cel mai înstărit om din Voşlobeni, în secolul trecut (sec. al XIX-lea – n.n.), având herghelii de cai, cirezi de vite, pământ arabil şi fâneţe din cele mai bune. Umbla totdeauna călare şi avea legături strânse cu populaţia românească şi secuiască din comunele vecine şi cu oraşul Gheorgheni, frecventând regulat târgurile săptămânale din acest oraş”. Şi nu a fost deloc mercantil, asumându-şi lăudabile mecenate. Şi-a deschis generos baierele pungii la lucrările de reparaţii ale bisericii noi din Voşlobeni, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult ortodox ale Giurgeului, precum şi construcţia bisericilor din Gheorgheni şi din Livezi. În 1900, Grigore Ciobotariu a Marinii cu soţia lui Joana donau 1.712 florini la Biserica Ortodoxă din Gheorgheni, în memoria părinţilor răposaţi. Mărinimia „investitorului” în cele sfinte nu a scăpat nici presei vremii. „Prin stăruinţa bravului preot (Alexandru Donia Donescu – n.n.), un poporean Ciobotariu a Marinei a lăsat fundaţiune pentru biserică de vre-o 25,000 coroane. Poporul Voşlăbean, deşi o insulă înconjurată de toate părţile de marea ungurilor, vorbeşte corect româneşte şi poartă portul tradiţional” (UNIREA, Foaie bisericească-politică, Anul XX, Blaj, 15 octombrie 1910, Numărul 42), constata Mitropolitul greco-catolic de Sibiu printre „impresiile cu prilejul vizitaţiei canonice” a Bisericii din Voşlobeni la 25 august 1910, popas pe un itinerar mai amplu prin Giurgeu, Ghimeş, Reghin şi Valea Gurghiului.

Gospodar cuprins, dar şi cu dare de mână, Grigore a Marinii era şi model de hărnicie, situându-se negreşit în linia întâi. Depune mărturie un contemporan al acestuia, Colceriu Ilie – „Ilea lu Pitruşcă”, după denominaţia populară. „Pentru cositul pe propria moşie, organiza clăci, la care erau convocaţi localnici ai satului. La una din asemenea clăci participa şi bunicul. La prânz, clăcaşii erau serviţi cu o masă, la care Grigore a Marinii nu se aşeza niciodată, el stătea doar într-un genunchi. Clăcaşilor le acorda prea puţin timp pentru masă, el îmbuca doar câteva înghiţituri şi rostea: Cine a mâncat, mâncat, cine nu… sus masa şi la treabă!, după care strângea mâncarea ce o pusese la dispoziţie” (Viţa, I., Aurel, VOŞLOBENI, ISTORIE ŞI TRADIŢII STRĂBUNE, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2021, p. 67).

În faţa bisericii din Voşlobeni, de pe piatra monumentului funerar înconjurat de un gărduţ metalic ornamentat, te priveşte un dac falnic, mândru, cu plete rebele, scăpate de sub „cuşma” de miel peste cojocelul brodat, cu trăsături aspre ale chipului marcat cu o mustaţă respectabilă. „Grigore Pop Ciobotariu a Marinii” este inscripţionat în piatră sub imaginea răposatului. „Repausat în 1916” (o inexactitate, decedând în 1915; cineva a „corectat” cifra , falsificând-o). Anul naşterii nu figurează pe cruce. Alăturat, chipul unei femei frumoase, în strai popular, cu o maramă albă pe cap, ale cărei trăsături timpul nu a reuşit să le erodeze: „Joana Dandu”. Din păcate, soţia legitimă nu a reuşit să-i procreeze un urmaş, fiind siliţi să recurgă la o modalitate paliativă: tot un „copil din flori”, conceput de urmaşul Marinei cu o săteancă, „mamă-surogat”, şi adoptat de familie. I-au dat numele Gavril, preluând doar o parte din numele de familie al tatălui: Ciobotariu Gavril.

De menţionat că îngrijirea mormântului revine preotului paroh prin poruncă arhierească, răposatul fiind omologat ca epitrop al Sfintei Biserici. De acelaşi regim beneficiază şi cel mai longeviv paroh şi ctitor al bisericii noi, din piatră şi cărămidă, lăcaş trainic, capabil să înfrunte veacuri şi vrăjmăşii, preotul Teodor Ciobotariu, care a slujit între anii 1829 şi 1864. La câţiva metri, în bună şi liniştită vecinătate, odihnesc părinţii şi bunicii mei. Tot din neamul Ciobotarilor se trăgea şi bunica, mama tatălui meu şi fiică a preotului Ioan Ciobotariu, contemporan cu cognomenul pomenit. La rândul lor, chiar dacă nu au beneficiat de asemenea comori, au moştenit şi transmis urmaşilor valori imposibil de evaluat la vreo bursă – cinstea, hărnicia, respectul pentru semeni, credinţa.

Grigore a Marinii era un bărbat zdravăn. Aşa presupunem că era şi tatăl său, haiducul. Zdraveni s-au dovedit şi urmaşii acestuia, fiul Gavril şi nepotul Marian Ciobotariu. Gavril Ciobotariu, născut în anul 1888 şi decedat la vârsta de 86 de ani, în 1974, a avut două soţii. După decesul Anghelinei Ţepeluş, localnică, şi-a refăcut viaţa cu Alexandrina Colceriu din Sărmaş-Topliţa, o femeie mai tânără cu 37 de ani, cu care a avut doi urmaşi, Marian şi Emilia, concepuţi la o vârstă apreciabilă: 60 de ani. Tot la înălţimea de doi metri s-a oprit şi fiul Marian, născut în anul 1948. Om dintr-o bucată şi el, dârz, consecvent, hotărât să ducă un gând până la capăt. Este impresionant modul în care a reuşit, după o căsnicie eşuată prin decesul soţiei, să-şi „recupereze”, după patruzeci de ani, iubita din tinereţe, văduvă şi ea. Prin calităţile sale, inclusiv generozitatea, altruismul şi empatia pentru semeni, în fiinţa lui vibrează înaintaşii săi. Rezonează în atitudinea sa hotărârea şi curajul haiducului de odinioară, de-acum două veacuri.

Fixat în memoria satului prin fapte deosebite, din care se pot deduce calităţi morale – curajul, hotărârea, asumarea riscului, dar şi iubirea şi grija pentru cei dragi – fără a menţiona cel mai mic amănunt ce ar trimite la înfăţişarea, aspectul fizic al omului cu numele Buştiuhan – fizionomie, statură, culoarea ochilor sau a părului. Explicaţia ar fi că prea puţini ar fi fost cei care l-au cunoscut nemijlocit. Din prudenţă, haiducul evita contactul direct cu semenii, limitându-se la „subiecţii” acţiunilor sale, nocturne de regulă, luaţi în vizor sau devalizaţi de bunuri în mod accidental, inopinat, prezenţi la ceas nepotrivit şi în loc nefericit. Iar femeia care l-a cunoscut cel mai bine, Marina, s-a străduit cât a putut să păstreze secretul relaţiei. Asumare dificilă într-o comunitate mică şi compactă. Marina l-ar fi putut descrie în amănunt, în tuşele unui portret real, viu, dar n-a făcut-o. Discreţia a biruit tentaţia femeii de a se lăuda cu „eroul” ei. Desigur, şi teama de a-l pune în pericol. Implicit, pe ea. Iar instanţa satului, „opinia publică” nu era tocmai tolerantă nici cu fapta haiducului, nici a ibovnicii acestuia, care „călcase strâmb”, excedând şi sfidând normele morale ale comunităţii. În context, tradiţia populară s-a axat pe episodul erotic, în detrimentul celui eroic. Ne place să credem că un caracter hotărât, inflexibil, avea ca suport şi un trup zdravăn, înalt, puternic, trăsături reconstituibile şi dinspre urmaşi. Fizic, fiul însuşi era o copie fidelă a haiducului. Se spune că aşchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă niciun descendent nu a optat pentru îndeletnicirea pasageră a haiducului, devenită desuetă pentru timpul lor.

Legenda, încă vie, atribuie haiducilor şi o comoară bine tăinuită în hăurile peşterii, ferecată cu o poartă de aur. După altă variantă, comoara ar fi mult mai veche. Se spune că, din şapte în şapte ani, din bolta rece picură aur curat în găleţi. „Ziua recoltei” este fixată într-o vinere dinaintea Rusaliilor”. Neştiind când încep şi când se sfârşesc cei şapte ani, până acum nimeni nu a dibuit găleţile. Totul e să prinzi momentul. Să perseverezi. Poate, himeră, poate nu, din moment ce investigarea complexei lucrări a apei încă nu a fost dusă la capăt. Treaba nu-i tocmai uşoară: formată într-o lentilă de calcar, în măruntaiele muntelui Şipoş, masiv din Munţii Giurgeului, peştera Şugău măsoară peste un kilometru (1.021 m), răsfirată pe patru nivele, cu trei intrări suprapuse. „Bijuteria în calcar” este la înălţime. La 1.600 metri. Şi, de parcă mirajul subpământean nu ar fi destul, peştera este situată într-o rezervaţie naturală însumând 18,30 ha. Printre „exponate”, un cap de afiş: „Papucul Doamnei” – Cypripedium calceolus, o specie de orhidee unică în Europa, ocrotită prin lege, aflându-se în pragul extincţiei.

La trei-patru kilometri de peşteră, pe Dealul Capelei, de-a dreapta drumului naţional, săpăturile arheologice au scos la lumină o comoară adevărată: „Tezaurul de monede şi podoabe dacice” de la Valea Strâmbă, datat secolele III-IV. Nu este exclus – arheologii consemnează şi asemenea coincidenţe – ca pământul să mai tăinuiască şi o altă comoară, „transferată” de haiduci în peşteră, învăluită în tăcere şi mister.

În masivul vecin Şugăului, Arama Neagră, s-a abandonat prea uşor o „comoară” certă: cuprul şi alte metale valoroase extrase din minele Bălanului. Am străbătut galeriile şi m-am convins că munca aspră a minerilor, cu tenacitate de cârtiţă, nu era de invidiat, cu trimiteri spre condiţia haiducului, inclusiv riscul integrităţii, al propriei vieţi. Dar metalul era necesar industriei, iar oamenii subpământului îşi câştigau o pâine. Astăzi, totul e istorie. S-a tras cortina peste minerit, s-au ferecat porţile metalice ale galeriilor, s-a jefuit ce era de jefuit (spiritul haiducesc nu doarme!). Doar stafia amintirilor mai bântuie locul. O altă legendă tocmai se întrupează în zonă, în chinurile facerii, ca orice naştere…

Prof. dr. Mihai Suciu

(Lucrarea „Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate”, de prof. dr. Mihai Suciu, a fost prezentată în cadrul celei de-a XXVIII-a ediţii a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, desfăşurată în perioada 23-24 septembrie la Complexul Sportiv Naţional Izvoru Mureşului)

Comentarii:

comentarii