Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Cercetarea de faţă reconstituie câteva momente cruciale din istoria multiseculară a bisericii din Voşlăbeni. La chemarea clopotelor sfântului lăcaş de pe deal, credincioşii se adunau laolaltă din gospodării sau de pe câmp, înfruntând primejdia. Iar credinţa neclintită în Dumnezeu i-a ajutat de fiecare dată să depăşească momentul greu, pentru că El a fost totdeauna şi pretutindeni cu ei, reazem trainic speranţei.
Străbunii din Voşlăbeni, descendenţi ai dacilor liberi refugiaţi din calea cuceritorului roman în desişul codrilor la est de Limesul Roman, unde şi-au statornicit vatra, mai păstrau în comportamentul şi atitudinea lor gena nesupunerii faţă de cotropitori, fie ei romani cu intenţii civilizatoare, fie barbari sângeroşi prăvăliţi peste munte ca o avalanşă distrugătoare. Reazem le-a fost, dintotdeauna, credinţa, străvechea bisericuţă din deal fiindu-le altar de închinăciune şi reper al speranţei. Dangătul clopotelor din turla Sfintei Biserici nu vestea doar începerea slujbei de dimineaţă sau vecernia, sărbătoarea sau moartea; reverbera, în alt registru sonor, chemarea obştii în situaţii primejdioase. Săreau ca unul, din sat sau de pe hotar, întrerupându-şi treburile, oricât de urgente ar fi fost. Urgenţa urgenţelor era obştea. Nu revendicau nimic de la nimeni, apărau doar ce era al lor. Ieşeau în uliţă doar când răbdarea ajungea la capăt, cuţitul la os. Şi în sărbători creştine, tăifăsuind pe „lăiţuca” de la poartă. Încrezător în destin şi cu nădejdea la Dumnezeu, satul îşi vedea de drum. Pe ansamblu, nu era nici icoană, dar nici caricatură. Relaţia ţăranului cu Puterea Divinăera nu numai indestructibilă, dar şi familiară. Ubicuu, Dumnezeu era pretutindeni şi întotdeauna cu ei: în biserică, în casă, la muncă, pe munte sau pe ogor, la bine şi la rău.
Răul nu-i ocolea. Istoria ştiută a comunităţii şi a bisericii a consemnat şi asemenea momente, atât în vremurile vechi, cât şi în cele mai apropiate. În Parohia Ortodoxă din Voşlăbeni, însăşi drumul credinţei s-a dovedit sinuos, cunoscând convertiri şi reconvertiri. Siliţi vremelnic să adopte alt rit, dar închinători aceluiaşi Dumnezeu Unic, nici în gând nu şi-au trădat limba şi neamul. Apartenenţa etnică le-a fost nenegociabilă. Dovada e că au rămas acolo şi nu s-au secuit, în vreme ce vecinii din Giurgeu, rând pe rând, au înclinat steagul tricolor, înecaţi în lacul siculic înconjurător înfometat de spaţii. Esenţial este să cunoşti direcţia, să nu-ţi pierzi busola. Dacă intuieşti şi bătaia vântului, şansele de a acosta teafăr la ţărm sporesc. Voşlobenarii nu şi-au pierdut nici busola, nici conştiinţa de neam. Nici umorul, adjuvant în traversarea unor situaţii la limita tragicului.
Biserica, prin slujitorii ei, şi-a asumat rolul de apărător al credinţei, dar şi al limbii, şi al neamului. De trei veacuri, biserica actuală din Voşlăbeni este atestată scriptic printr-un ANTEMIS descoperit de protopopul Elie Câmpeanu sub piatra de altar a bisericii, care menţionează anul sfinţirii, precum şi înalta faţă bisericească prezentă la eveniment: „SZABA EPISZKOP ROMÂNESZK vleat 7222” (Sava Episcop românesc vleat 7222). Cu siguranţă, chiar şi în lipsa dovezilor scrise, biserica a existat cu mult înaintea anului atestat prin antemisul donat de episcopul Sava în 1714, situată pe deal, străjuită azi de o superbă pădure de pini, de unde a dominat şi domină vatra satului, adunat în jurul ei precum turma în jurul păstorului. Acelaşi lucru îl putem afirma despre preexistenţa aşezării cu mult înaintea menţionării din 1630, urmare a unui proces cu groful din Lăzarea, pricina constituind-o o moară construită de localnici pe râul Vederea Mare: ca să înfrunţi un feudal de talia grofilor Lázár trebuie să fi fost o obşte bine aşezată, articulată şi solidară. Iar chemarea bisericii a rezonat în sufletele sătenilor şi în vremuri fără istorie scrisă, fiind pavăză împotriva disperării şi făclie a speranţei. Documentul menţionat atestă apartenenţa voşlobenilor, pe la 1714, privind structurile bisericeşti, de Moldova, respectiv Episcopia Ortodoxă a Romanului, păstorită de arhiereul Sava, până la unirea cu Biserica Romei. Nu se cunoaşte cu precizie anul migrării de la Roman la Roma. Statisticile lui Klein din 1733 nu menţionează această parohie; apare în statistica din 1750 a vicarului episcopesc Petru Aron, publicată de dr. Augustin Bunea în anul 1901, pag. 11-12. Aşadar, la un moment dat al intervalului 1733-1750 s-a petrecut prima schimbare de parcurs a bisericii şi a credincioşilor, siliţi să-şi schimbe forma de cult şi să consimtă subordonarea faţă de Papa de la Roma. Ulterior „papistăşirii”, nu au lipsit tentative de reinstaurare a ortodoxiei. Aveau să revină, siliţi de comunişti de astă-dată, la ortodoxie prin Reforma din anul 1948.
Situată la graniţa răsăriteană a Imperiului Habsburgic şi mai apoi a Regatului Ungariei Mari, într-o zonă cu o populaţie majoritar secuiască, prin asimilarea românilor din celelalte sate ale Giurgeului, localitatea Voşlobeni a fost supusă în timp multor presiuni în plan etnic şi religios. Dacă a rezistat, este meritul obştii locuitorilor care s-au succedat, cu credinţă în Dumnezeu şi în neam. Cum turma are nevoie de păstor drept şi luminat, obştea satului s-a adunat în jurul bisericii, beneficiind de preoţi vrednici, care au empatizat cu enoriaşii întru împlinirea hotărârii de preservare a identităţii naţionale. De regulă, parohii au fost şi liantul între celelalte instituţii fundamentale locale – şcoala şi primăria – ştiind să găsească consensul necesar şi benefic obştii, exceptând hiatusul comunist.
Duşmani perfizi, declaraţi sau inopinaţi, nu au fost nici puţini, nici neglijabili. Răscoala antihabsburgică a curuţilor lui Ferenc Rákóczi II din 1703-1711 nu a ocolit nici hotarele satului Voşlobeni. Urme dezastruoase a lăsat şi ciuma din 1717-1719. Lăcomia feudalilor – cu trimitere directă spre familia grofilor Lázár din Lăzarea – a fost neostoită, acaparând în teritoriu alodial mare parte din pământul Voşlobenilor. Jelerii devin iobagi, cu sesiile drastic diminuate. Cele mai vechi date statistice menţionează 20 de familii de iobagi, 8 familii de jeleri fără sesie şi un păstor (Conscripţia din 1703). Recensământul din 1760-62: 2 preoţi şi 32 de familii de ţărani iobagi, circa 160 de locuitori, pentru ca numărul lor să sporească în 1835 la 605, iar în 1871 la 803.
Situaţia avea să fie curmată la Revoluţia din 1848, care consfinţea lichidarea iobăgiei, punând capăt regimului feudal. An în care clopotele bisericii din Voşlobeni au răscolit din nou satul, ridicat împotriva orânduielilor feudale învechite şi înrobitoare; revoluţionarii din Voşlobeni îi aveau în frunte pe Gheorghe Colceriu şi Dumitru Pop.
Înaintea Dualismului austro-ungar din 1867, sub influenţa părţii austriece şi a unirii bisericii ortodoxe ardelene cu Roma – în speranţa susţinerii drepturilor românilor, cumplit de discriminaţi de codul lui Werbőczy şi Unio Trium Nationum – sătenii, deşi români,au cunoscut o durată ceva mai relaxată a opresiunii în plan etnic. Li s-a permis înfăptuirea unor proiecte edilitare de primă stringenţă, precum biserica şi şcoala, folosind materiale durabile. Astfel, în anul 1864, pe locul vechii biserici din lemn se va înălţa actuala biserică din piatră. Şantierul noii biserici a mobilizat întreaga suflare a satului, inclusiv necuvântătoare, boi, cai, vaci, pentru a transporta piatra, nisipul, varul şi alte materiale de construcţie. Banii necesari manoperei au fost procuraţi prin vânzarea lemnului din parcele aflate în posesia bisericii. Iniţiatorul şi coordonatorul lucrării a fost preotul paroh Teodor Ciobotariu, longeviv şi devotat slujitor al bisericii din Voşlobeni vreme de peste patru decenii (1825-1868), succedându-i tatălui său, preotul George Ciobotariu, răposat în 1821, şi succedat, la rândul său, cu aceeaşi devoţiune şi destoinicie, de fiul (sau nepotul) său Ioan Ciobotariu (străbunicul subsemnatului, respectiv tatăl bunicii dinspre tată), plecat prematur la cele veşnice la doar 40 de ani, în anul 1883. Trei parohi vrednici, „într-o succesiune de familie”, conform istoricului Vasile Netea. Pe lângă cele sfinte, în atribuţiile lor figura şi permanenta supraveghere şi buna îndrumare a şcolii – alt important bastion al rezistenţei – grija pentru „învăţătura tinerimei bărbăteşti şi femeieşti ce se ţin de cultura generale”, cu accent pe evitarea abandonului şcolar, a „băieţiloru însemnaţi de leneşi în cercetarea şcoalei”,investigând„pricinile părăsiriloru de scoală ce le observă elu însuşi sau i se arată din altă parte să le înlătureze seau să mijlocească a loru înlăturare”.Îndatoriri onorate cu prisosinţă de preoţii Ciobotariu, după cum specifică raportul „vizitarei” din 22 februarie 1880: „În Voslabu edificiulu scoalei de lemn e edificatu după planu, în stare bună, întocmirea internă corespunzătoare întru toate, e provezută cu toate requisitele scolastice grădina de pomăritu se află de asemenea şi unele din aparate gimnastice, curăţenia scoalei sustienută, şcolarii împărţiţi în desparţiamintele prescrise în planu, progresulu mulţumitoriu, docentele Nicodim Rusu preparandu absolutu, portarea lui lăudabilă”.
Prof. dr. Mihai Suciu
