/* (c)AdOcean 2003-2016 */ /* (c)AdOcean 2003-2016, MASTER: winmedia_ro.Informatia_Harghitei.All_site */
Corpul Voluntarilor Ardeleni în Războiul de întregire a neamului | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 16 septembrie 2021
Home » Societate » Corpul Voluntarilor Ardeleni în Războiul de întregire a neamului
Corpul Voluntarilor Ardeleni în Războiul de întregire a neamului

Corpul Voluntarilor Ardeleni în Războiul de întregire a neamului

100 de ani de la bătălia de la Mărăşeşti: „Pe aici nu se trece!”

Un aspect de o importanţă majoră, deşi insuficient cunoscut, al activităţii desfăşurate în anii Primului Război Mondial pentru realizarea unităţii statale româneşti, îl constituie organizarea unor unităţi naţionale de voluntari din rândurile ardelenilor şi bucovinenilor, militari ai armatei austro-ungare, căzuţi prizonieri pe fronturile de luptă dintre Antanta şi Puterile Centrale. Asemenea celui prezent în cadrul altor naţiuni, voluntariatul românesc a fost expresia voinţei politice şi militare a unor forţe ale naţiunilor discriminate de a se implica, în calitate de voluntari, în cadrul trupelor propriei naţiuni sau, prin dezertare şi trecere la inamic, alături de trupele fostului adversar.

Apărut într-o perioadă nepropice statului român, acest corp al voluntarilor români din Ardeal, Banat şi Bucovina a avut un rol foarte important în constituirea României Mari, acţiunile lui au făcut cunoscută, sub aspect politic, hotărârea acestuia de a lupta pentru eliberarea naţională şi unirea cu România.

Constituirea unităţilor de voluntari

Ideea constituirii unor corpuri de voluntari recruţi din rândul românilor transilvăneni şi bucovineni care se aflau în ţară, precum şi dintre prizonierii de origine austro-ungară, aflaţi în lagărele ruseşti, a stat, de la începutul intrării României în război, în atenţia fruntaşilor mişcărilor naţionale din provinciile subjugate, ca şi a conducerii politice şi militare a României. Astfel, un memoriu din 1 septembrie 1916, redactat de Octavian C. Tăslăuanu şi semnat de mai mulţi exponenţi ai românilor refugiaţi, cerea Consiliului de Miniştri de la Bucureşti să „încuviinţeze organizarea de regimente ardelene şi bucovinene, care să se compună din foştii soldaţi români ai armatei austro-ungare, veniţi în România în cursul războiului, şi din prizonierii români din Rusia, care vor trebui aduşi în România”. După calculele autorului memoriului, numărul transilvănenilor refugiaţi se ridica la aproape 150.000, iar cel din lagărele din Rusia la peste 100.000.

Acţiunea de mobilizare a voluntarilor a cunoscut o amploare deosebită în Rusia, deoarece pe teritoriul acesteia se afla majoritatea prizonierilor români din armata cezaro-crăiască şi, de asemenea, din motivul că vecinătatea geografică şi situarea în aceeaşi tabără militară a României şi Rusiei înlesnea, măcar potenţial, încadrarea mai grabnică a ardelenilor şi bucovinenilor în armata română. Constituit în decembrie 1916, la Darniţa, lângă Kiev, primul Corp al Voluntarilor Români şi-a intensificat acţiunea de recrutare a prizonierilor mai ales după revoluţia rusă din februarie 1917, care proclamase ea însăşi dreptul la autodeterminare al popoarelor de pe cuprinsul fostului imperiu ţarist. Organizarea voluntarilor se bucură de acum într-o măsură mai mare şi de atenţia Guvernului de la Iaşi, mai ales că după insuccesul campaniei din 1916 şi ocuparea de către inamic a unei importante părţi din teritoriul ţării, armata română retrasă în Moldova se afla în plin proces de refacere şi completare, în vederea unor noi confruntări cu Puterile Centrale.

Manifestul de la Darniţa

Unul dintre momentele cele mai semnificative din activitatea Corpului Voluntarilor Români din Rusia a fost „Adunarea Naţională” a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor de la Darniţa din 13 aprilie 1917, numită ulterior, în chip simbolic, „Prima Alba Iulie”. Declaraţia-manifest adoptată de adunare şi înaintată Guvernului român, Guvernului Provizoriu al Rusiei, Guvernelor statelor aliate şi neutre, presei, unor personalităţi ale vieţii politice şi cultural-ştiinţifice internaţionale cuprindea un aspru rechizitoriu la adresa Austro-Ungariei, o temeinică argumentare a dreptului românilor de pe cuprinsul acestei împărăţii de a se desprinde de stăpânirea sa multiseculară şi de a se uni cu conaţionalii lor de peste Carpaţi şi, totodată, exprimă hotărârea voluntarilor „ardeleni şi bucovineni de a lupta cu armele în mâini, în rândurile oştirii române pentru înfrângerea patriei vitregeşti şi netezirea drumului spre unitatea tuturor românilor”.

După adunarea de la Darniţa, obiectivul principal al Comandamentului Corpului Voluntarilor Români a devenit, pe de o parte, pregătirea primului eşantion de militari ardeleni şi bucovineni în vederea plecării în ţară, iar pe de altă parte, intensificarea acţiunii de recrutare a noi grupuri de voluntari din rândul prizonierilor aflaţi în Rusia. În ziua de 7 iunie 1917, după o frumoasă şi entuziastă primire la Chişinău, trenul care îi aducea din Rusia pe cei dintâi voluntari, în număr de 116 ofiţeri şi 1.290 de subofiţeri şi soldaţi, a sosit la Iaşi. Festivităţile prilejuite de primirea acestora şi de depunerea jurământului lor ca ostaşi ai României s-au desfăşurat în prezenţa membrilor familiei regale şi ai Guvernului, conducerii armatei, reprezentanţilor statelor aliate şi a unui numeros public. Prin atmosfera înălţătoare care a domnit atunci în capitala temporară a ţării, evenimentul depăşeşte semnificaţia sa pur militară, simbolizând înainte de toate redobândirea, după asprele încercări de până atunci, a încrederii în apropiatul viitor de libertate şi unitate al neamului românesc.

La două zile de la festivităţile de la Iaşi a luat fiinţă pe lângă Ministerul de Război al României o comisie consultativă a ardelenilor şi bucovinenilor, compusă din Octavian Goga, Ion Nistor şi Leonte Moldovan. Din iniţiativa acesteia şi cu aprobarea regelui şi Guvernului, în 2 iunie 1917 s-a constituit pe lângă Marele Cartier General al armatei „Biroul A.B.” (ardelean-bucovinean), având ca atribuţii atât aducerea neîntârziată în ţară a voluntarilor mobilizaţi de Corpul de la Kiev, cât şi recrutarea unor noi voluntari şi concentrarea lor în lagăre speciale, în vederea expedierii în Moldova. În acelaşi scop, pe lângă Comandamentul Corpului s-a creat „Serviciul voluntarilor de origine română din Rusia”.

Chiar a doua zi după depunerea jurământului, voluntarii sosiţi la Iaşi au cerut să fie repartizaţi neîntârziat la unităţi. În fruntea acţiunii se aflau atât reprezentanţi ai celor veniţi de la Kiev, cât şi intelectuali refugiaţi în anii războiului din teritoriile stăpânite de monarhia dualistă: Victor Deleu, Voicu Niţescu, Ion Agârbiceanu, Elie Bufnea, Octavian C. Tăslăuanu, Mihai Popovici, Ion Vescan, Laurian Gabor, Nicolae Paparadu etc.

Măsurile preconizate de Marele Stat Major pentru integrarea voluntarilor în armata română poartă amprenta febrilităţii cu care se derulau ultimele acţiuni de refacere a capacităţii de luptă a ţării. Deoarece posedau deja un anumit grad de experienţă militară, ca foşti combatanţi în armata austro-ungară, instruirea lor a durat numai circa trei săptămâni. După această scurtă perioadă, voluntarii au fost repartizaţi, pe specialităţi, la unităţile aflate în refacere, în rândul cărora se simţea mai ales o nevoie acută de ofiţeri şi subofiţeri. Tinerii intelectuali cu termen redus au fost trimişi la şcoala de ofiţeri de rezervă din Botoşani, în timp ce ofiţerii, gradaţii şi soldaţii au fost repartizaţi la unităţi îndeosebi la regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal şi 5 Vânători, din cadrul Diviziei 11, aflată în refacere lângă Iaşi. Fără îndoială, acţiunea voluntarilor români din provinciile subjugate avea, înainte de toate, o deosebită semnificaţie politică. Hotărârea prizonierilor din Rusia de a fi încadraţi în Armata Română pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale exprimă convingerea că războiul lor „împotriva patriei vitrege” era în măsură nu numai să apropie victoria finală, ci, totodată, să-i convingă pe Aliaţi de opoziţia totală a popoarelor componente de existenţa pe mai departe a Austro-Ungariei. Se avea în vedere ideea ca „ardelenii să lupte în calitatea lor de ardeleni, în formaţii ardelene, împotriva statului maghiar, dovedindu-se prin aceasta limpede şi indubitabil că cetăţenii români ai statului maghiar nu recunosc suveranitatea acestuia. Faptul că au luptat împotriva Ungariei, oricum s-ar termina războiul, trebuia să fie un titlu de glorie pentru naţiunea română din Ungaria şi o întărire morală pentru luptele din viitor”.

Referitor la starea de spirit şi conduita remarcabilă a voluntarilor veniţi din Rusia, se cuvine să reţinem un episod care mi se pare grăitor. În rândurile refugiaţilor ardeleni aflaţi la Iaşi au existat câteva voci care cereau ca voluntarii să fie dispersaţi în cât mai multe unităţi şi eventual sub nume false, „pentru ca, dacă vor fi făcuţi prizonieri, să nu-şi ispăşească eroismul lor sub spânzurătoare”. Împotriva unor astfel de planuri care contraveneau însuşi spiritului voluntariatului s-a ridicat, în numele camarazilor săi, Victor Deleu: „Noi (a declarat el) vrem să fim Armata Ardealului! Noi vrem să fim conştiinţa Ardealului, care cere libertatea desăvârşită şi Unire! Noi nu vrem o ţară cucerită, ci vrem să ne eliberăm cu forţele noastre. Spânzurătoare? Să fim spânzuraţi! Dar să se ştie că Ardealul însuşi luptă pentru libertate şi Unire!”.

 

Voluntarii ardeleni în bătălia de la Mărăşeşti. Regimentele în care au fost încadraţi voluntarii au plecat pe front la 1 august 1917, celor sosiţi la Iaşi, la 7 iunie, adăugându-li-se după o săptămână şi cei 644 de componenţi ai celui de-al doilea eşalon, ajuns în Moldova la 20 iulie. Voluntarii au fost angajaţi în luptă din prima zi a ofensivei, acţionând mai ales în zona localităţilor Zăbrăuţi şi Fitioneşti din sectorul strategic Mărăşeşti. Până la încheierea luptelor de pe frontul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (21 august 1917) a sosit din Rusia şi a fost trimis în luptă şi un al treilea detaşament, format din 32 ofiţeri şi 658 de soldaţi. Participarea voluntarilor la operaţiunile din timpul dramaticei încleştări a lăsat mărturia unui exemplar spirit de sacrificiu, de devotament faţă de idealul căruia i se consacraseră. Din rândurile ardelenilor şi bucovinenilor au căzut în luptă 31 morţi şi 453 răniţi, iar ca o recunoaştere a bărbăţiei de care au dat dovadă, 129 de voluntari au fost distinşi cu ordine şi medalii.

Străduinţele ardelenilor şi bucovinenilor de a conferi noi dimensiuni organizării lor militare au continuat în toamna anului 1917. Ca urmare a hotărârii Marelui Cartier General din 13 octombrie, în 4 noiembrie a luat fiinţă la Iaşi „Serviciul Central al Voluntarilor Ardeleni Bucovineni”, care a preluat atribuţiile „Biroului A.B.”, subordonându-se direct Ministerului de Război. Câteva zile mai târziu, la 28 noiembrie 1917, s-a constituit, la Hârlău, Corpul Voluntarilor Români, sub comanda colonelului Marcel Olteanu, ardelean de origine, strănepot al lui Petru Maior. Marea Unitate avea un comandament structurat după normele prevăzute pentru o divizie de infanterie din armata română, urmând să-i grupeze sub comandă unică pe toţi voluntarii ardeleni şi bucovineni, fie veniţi din Rusia, fie refugiaţi. Dând satisfacţie dorinţei voluntarilor de a fi organizaţi în unităţi distincte, la începutul lunii decembrie a luat fiinţă în cadrul Corpului de la Hârlău Regimentul 1 „Turda” (comandant lt. col. Dragu Buricescu), la 20 decembrie Regimentul 2 „Alba Iulia” (comandant lt. col. Constantin Paşalega), iar la începutul anului 1918 Regimentul 3 „Avram Iancu”.

Concluzii. Contribuţia voluntarilor români la mişcarea de eliberare naţională s-a înscris pe coordonata majoră a istoriei poporului român de luptă multiseculară împotriva asupritorilor străini. Este neadmisibil să se vorbească despre unirea Ardealului fără a se stărui asupra rolului voluntarilor. Aceşti combatanţi înrolaţi în detaşamentele de voluntari, acţionând pe diferite fronturi de luptă împotriva Austro-Ungariei, au exprimat cu forţa faptelor de arme şi a jertfei supreme hotărârea neclintită a populaţiei din provinciile subjugate de a lichida asuprirea naţională şi de a înfăptui statul naţional unitar român.

Aportul voluntarilor la cauza unităţii statale a poporului nostru este un fapt istoric de profundă însemnătate. Marea victorie dobândită de poporul român împotriva armatelor Puterilor Centrale îşi are, aşadar, izvoarele sale de forţă şi continuitatea sa în lupta unită a tuturor fiilor naţiunii noastre, fără nici o delimitare de zona geografică, de provenienţă sau de frontul de luptă pe care se aflau în calitate de combatanţi.

Augustin POENARU

(Comunicare apărută în Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei – Acta Carpatica III)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.