Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Comunicarea are ca referent comunitatea armenilor din Gheorgheni, drumul acestora în căutarea unei alte patrii, odată plecaţi din ţara lor de baştină. Stabiliţi în orăşelul harghitean, după ce i-au conferit strălucire şi putere prin obol de inteligenţă şi bogăţie, armenii aveau să dispară ca minoritate etnică distinctă şi distinsă, asimilaţi de majoritarii locului, secuii, încorporaţi la rândul lor în masa maghiarilor transilvăneni.
Impulsul de a aborda acest subiect are un resort subiectiv: pe durata liceului, la Gheorgheni, am avut coleg de bancă un tânăr mai diferit, inclusiv prin rezonanţa numelui său de familie. Se numea Basilides Csaba, fiu al profesorului de sport Basilides Tiberiu, a cărui profesie aveau să o urmeze şi cei doi fii, ajunşi hocheişti de performanţă. După nume, presupuneam că ar avea rădăcini greceşti. Timp de patru ani, colegul de bancă nu mi-a confirmat, dar nici nu a infirmat supoziţia. Ne-am despărţit la absolvire, urmându-ne fiecare destinul. Ne-am revăzut la câteva întâlniri tradiţionale la o anumită durată, rotundă, după absolvire. Relaţiile s-au mai răcit, mai cu seamă după anul fatidic 1989. Se căsătorise cu o unguroaică şi prefera să se exprime în limba ei. Ca toţi minoritarii alţii decât maghiari, se simţea dator să-şi exprime loialitatea faţă de etnia consoartei. La ultima întâlnire la care am participat, colegul nu a mai fost prezent. L-am aflat în Cimitirul Armenesc, alături de tatăl său. Reconstituind figura tatălui, tenul arămiu şi ochii întunecaţi îmi confirmă originea armenească a familie. Fostul meu coleg i-a rezervat alături şi văduvei un loc de veci; măcar atât îi datorează soţului să-i fie alături în eternitate, după ce l-a asimilat total şi ireversibil. Şi mai mare mi-a fost surpriza descifrând de pe cruci numele altor colegi, dar şi foşti dascăli, care au împărtăşit acelaşi destin, deşi purtau nume neaoşe ungureşti.
Pe când se numeau secui, aduşi aici să păzească de duşmani „limes”-ul răsăritean al unui imperiu înfloritor şi acaparator, maghiarii din Gheorgheni îi ironizau pe conorăşenii armeni, veniţi peste ei în două valuri istorice: „Unde se adună doi armeni, apar trei păreri!”. E drept, cei ironizaţi deţineau idei, puţine convertite în fapte de interes comun, interetnic, dar şi bani. Neam strângător, cu cheag, aveau să schimbe din temelii faţa aşezării adoptive; aproape toate edificiile din zona centrală a actualului municipiu harghitean poartă amprenta efortului intelectual şi financiar al armenilor. Până la urmă, au avut câştig de cauză cei cu mai puţine păreri/idei, revendicându-şi un patrimoniu edilitar remarcabil. Dar ştiau una: ştiau ce vor, spre deosebire de români, care ştiu doar ce nu vor. În ultimă instanţă, puterea de asimilare a maghiarilor, fie pe cale neconflictuală, prin alianţe matrimoniale, fie cu mijloace „neortodoxe”, culminând cu anihilarea oponentului, este impresionantă. Au asimilat (maghiarizat) tot ce le-a ieşit în cale: români, armeni, evrei, mai puţin romi. Le-au scăpat şi saşii. Etnii total diferite au fost amalgamate într-un tot eterogen, nu fără opoziţie, rezistenţă, luptă, inclusiv „fratricidă”. La Şumuleu-Ciuc, în Anul Domnului 1567, se înfruntau secuii cu maghiarii pe motive religioase, respectiv preservarea cultului catolic. Exceptându-i pe secui, cei asimilaţi preluau nu doar limba, ci şi credinţa celui care îi prelua, în funcţie de locul în care i-a aflat reconversia etnică. Înainte de a părăsi vechea lor capitală, ANI, erau apostolici. Şi vorbeau armeana. Armenii dau nume unei comunităţi etnice însumând un mileniu de existenţă. Au fost prezenţi în toate regiunile României. Prezenţă semnificativă ca negustori în secolul al XIV-lea, restrânsă în prezent la doar câteva mii de suflete. Cea mai veche atestare a armenilor pe teritoriul ţărilor româneşti – un epigraf din anul 967 în Cetatea Albă, pe o piatră funerară: „Această cruce este gravată la 416 ccf. Cronologiei armene din 11 iul. 551, coresp. An 967”, consemna Grigore Goilav. În Transilvania, este semnalată prezenţa unei colonii de armeni de către cronicarii maghiari Simon de Kézai şi Thuroczi: „…în timpul ducelui Géza (972–997) şi a regelui Ştefan (997–1038), s-au stabilit în regat, pe lângă boemi, poloni, greci, spanioli ş.a. un nr. de armeni care au fost înzestraţi cu privilegii şi cu titluri nobiliare”.
Porniţi în căutarea unei/unor noi patrii, după ce şi-au părăsit propria patrie cu capitala Ani, trecând prin Caucaz, armenii s-au stabilit iniţial în Polonia, apoi în Moldova, de unde aveau să treacă munţii, Carpaţii Orientali, în Transilvania. Cele mai importante oraşe moldoveneşti în care s-au oprit imigranţii armeni: Botoşani, Suceava, Bacău, Iaşi. Prezenţa acestora a fost menţionată chiar înaintea marii populări, a marelui exod în masă al armenilor peste Carpaţi. Regele Béla al IV-lea (1206-1270) recunoştea Episcopia Armeană de la Tălmaciu, din preajma Sibiului, lăcaş care avea să fiinţeze până în secolul al XV-lea. Pe la finele acelui veac, se remarcă o infiltraţie în număr mare a armenilor, stabiliţi în mai multe aşezări transilvane din trei direcţii. Şi în secolul următor, penetrarea Transilvaniei dinspre Moldova continuă. Cea mai intensă migraţie se petrecea în anii 1671-1672, urmare a rebeliunii împotriva domnitorului Gheorghe Duca (1620-1685), un despot crud, răzvrătire condusă de boierul armean Hâncu. Fiind înfrânţi, armenii părăsesc Moldova; organizaţi în grupuri de emigranţi, ajung în Transilvania, unde îşi vor găsi loc de patrie şi loc de veci. Doar patru aşezări transilvane au avut dreptul să ocupe armenii: Bistriţa, Gheorgheni, Dumbrăveni şi Frumoasa. Gherla, având o poziţie strategică pe ruta moldavo-transilvană, a fost fondată de armeni, ca efect al dreptului de comerţ liber şi de autoadministrare acordat de habsburgi.
Unul dintre capetele de drum se numea Gheorgheni, unde se stabileau prin anii 1668-1672. Fugarii transplantau aici un sistem bine pus la punct de instituţii, bisericeşti şi laice, inclusiv în planul puterii judecătoreşti. În prealabil, înainte de a traversa munţii, armenii din Moldova s-au refugiat în pădurile de la trecătorile Carpaţilor (1671-1682), de unde i-au cerut, printr-o solie, princepelui Transilvaniei I. Mihály Apafi (1632-1690) îngăduinţa stabilirii lor în acest principat, precum şi autorizarea comerţului liber pe acest teritoriu. Principele le-a acordat, printr-o Diplomă emisă la 26 octombrie 1680, libertatea comerţului şi a industriei. În urma aprobării, armenii treceau munţii cu căruţele lor cu coviltir, în care ocroteau renumitele lăzi de călătorie, frumos ornamentate şi căptuşite cu mătase.1 Aduceau bogăţie, dar şi cultură. Nu toţi au trecut în Transilvania, unii întorcându-se în Moldova după ce vremurile s-au mai limpezit. Istoricul Garda B. Dezsö a stabilit trei valuri mari de armeni stabiliţi în Gheorgheni. În 1637, un număr de 1643 de familii de armeni conduşi de Simeon Teodorovici, argumentând o prezenţă considerabilă prin Încheierea din anul 1643 a Congregaţiei Generale a Scaunelor Ciuc-Gheorgheni-Caşin, care interzicea armenilor comerţul pe durata slujbelor religioase: „Alţi vânzători, comercianţi, armeni, într-un cuvânt cei ce duc mărfuri în pieţe să nu îndrăznească să-şi vândă mărfurile în timpul slujbelor religioase”.2
Un al doilea val migraţionist armean se stabilea la Gheorgheni în 1654, familiile fiind conduse de fraţii höRTZ AZBEJ ŞI vÁRTIG. Principala lor ocupaţie a fost comerţul, menţionată într-un text datând din anul 1837, după care Gheorgheniul „nu era un oraş ostentativ şi nici atrăgător, dar cu bani (în piaţa acestuia fiind magazine bine aprovizionate şi nu scumpe. Gheorgheniul este un oraş comercial de spirit armean”.3 Un argument convingător este şi înfiinţarea în anul menţionat a unei bănci în actualul sediu al Primăriei. O casă de economii funcţiona deja din secolul al XVIII-lea. Armenii se ocupau şi cu tăbăcăria, devenind meşteşugari apreciaţi, reuniţi în Breasla Tăbăcarilor. La târgul naţional din Debrecen, din cele 1.600 de legături de piele de Cordova, mai mult de jumătate proveneau din Gheorgheni. Produsele erau vândute de tăbăcari, deşi se considerau mai degrabă comercianţi decât meşteşugari. Simultan cu dreptul de şedere, le aproba armenilor şi posibilitatea de a-şi alege judecători din rândul lor. Armenii din Gheorgheni au trebuit şi au ştiut să lupte pentru păstrarea privilegiilor conferite. „Mercantile Forum” servea acestui scop: era un Tribunal Comercial pentru protecţia comercianţilor armeni. Înfiinţată în anul 1796 împreună cu armenii din Frumoasa, numita Curtea Comercială a devenit forul de conducere oficial al comunităţii armene. Dreptul de decizie nu se limita la problemele intracomunitare, reprezentându-i şi în faţa autorităţilor publice, fiind compus dintr-un judecător şi judecător adjunct ales, doisprezece senatori şi un secretar. Atribuţiile forului excedau chestiunile comerciale şi juridice, asumându-şi competenţe în domeniul învăţământului, social, ba chiar cazuri familiale şi disciplinare, serviciul militar, impozite şi taxe locale. Stabilea până şi retribuţia preoţilor. Dispunea ajutoare materiale nevoiaşilor şi controla activitatea diverselor asociaţii comunitare. După 1848, importanţa Forumului s-a diminuat, urmare a abolirii privilegiilor şi a proclamării egalităţii cetăţenilor. După 1860, funcţiona sub numele „Zecimea Armeană”, iar în 1873 îşi încheia activitatea. Un ecou al acelor vremuri este asociaţia „Mantiile Roşii”, compusă din membrii consiliului bisericesc, care formează o gardă onorifică în jurul preotului, acesta purtând un toiag păstoresc (cavazan). Erau continuatori ai celor şapte tineri ai Breslei Flăcăilor, care, de pe la 1800, se ocupau cu educarea tinerilor şi organizarea activităţilor de interes comunitar, asigurarea gărzii de onoare la slujbele religioase, precum şi săparea mormintelor pentru decedaţi. Mantiile Roşii aveau să dispară la finele veacului, mai exact în anii 1890. Reapărute ulterior, există şi astăzi.
Prin 1794, funcţiona un gimnaziu, unde elevii armeni, maghiari şi români studiau în limbile armeană şi maghiară. A fost închis de autorităţile austriece în anul 1849. Ca efect, în ziua de astăzi nimeni din comunitate nu mai cunoaşte limba armeană, exclusiv rugăciunea Tatăl nostru şi câteva cântări religioase. Prin 1990, eruditul călugăr mechitarist P. Fogolyán Lukács Miklós a izbutit să le resuscite unora dintre armeni coştiinţa originii. În anul 1913, se înregistrau la Gheorgheni 600 locuitori de origine armeană, iar după aproape un veac 625, în anul 2006. O stabilitate relativă, explicată prin depărtarea de un centru de atracţie mai puternic. Astăzi, urmaşii vrednicilor armeni se feresc să abordeze acest subiect. Nu face excepţie nici actualul edil al oraşului, Csergö Tibor András, în pofida specialităţii de istoric şi fost director al Muzeului din Gheorgheni, instituţie ce poartă numele fondatorului său, armeanul Tarisznyás Márton. Chiar dacă într-un strat de memorie sau într-un colţişor de inimă mai pâlpâie o flacără, majoritatea se consideră şi se declară maghiari (de origine armenească). Şi ca o ultimă zvâcnire de conştiinţă îşi aleg ultimul drum în „noua patrie” spre Cimitirul Armenesc. „Sus în Cer (…) Acolo e patria mea” spune un imn creştin intonat pe marginea gropii, înainte de coborârea sicriului în mormânt. După patrii pământene, mai de durată sau efemere, ACOLO, în Împărăţia Tatălui, este patria veşnică pentru fiecare muritor, creştin sau păgân. O patrie democratică, indiferent de limba şi locul în care ai fost botezat sau încredinţat veşniciei.
Prof. dr. Mihai Suciu
1. Un asemenea exponat poate fi văzut în Muzeul din Gheorgheni, instituţie fondată de istoricul de origine armeană Tarisznyás Márton, găzduind o documentată expoziţie despre foştii armeni ai oraşului.
2. ARMENII DIN GHEORGHENI, Ed. Mark House, 2020, p. 13.
3. Ibidem, p. 13.
