Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Trăirea perenă a dulcelui cuvânt eminescian | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 19 martie 2024
Home » Cultură » Trăirea perenă a dulcelui cuvânt eminescian
Trăirea perenă a dulcelui cuvânt eminescian

Trăirea perenă a dulcelui cuvânt eminescian

În luna lui cuptor continuăm drumul pe cărările spiritualităţii româneşti în căutarea semnificaţiilor dulcelui cuvânt eminescian în luptă cu trecerea ireversibilă a timpului de la apariţia unor inestimabile valori lirice ale poetului. Pe prima filă a lui cuptor este înscrisă poezia „Sara pe deal”, care a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 iulie 1885, deşi este o creaţie de tinereţe, din perioada anilor 1871-1872. Facem această afirmaţie deoarece poezia a fost încorporată în amplul poem „Eco”. De câte ori ne aplecăm asupra poeziei tot de atâtea ori descoperim noi sâmburi ai realităţii transfigurate artistic de pegasul eminescian. Măreţul tablou al înserării potenţat de imaginaţia şi sensibilitatea eului liric ne transpune într-un spaţiu al dorului de dragoste, al inspiraţiei împlinirii ideale prin iubire. Textul liric este bine-cunoscut şi a fost supus unui bogat spectru interpretativ din partea specialiştilor şi a criticilor literari. Putem încerca pe drumul dragostei dulci să însoţim pe tânărul îndrăgostit, care la ceasul nocturn se îndreaptă spre locul întâlnirii cu iubita sa, să desluşim noi semnificaţii ale interferenţei celor două planuri cosmic şi terestru în călătoria spre o nouă ordine spirituală. De ce să nu vedem în sunetul buciumului o trecere cam târzie din starea latentă a sentimentului de dragoste într-o stare activă, de împlinire a visului cuplului prin iubire. Sau, de ce să nu ne imaginăm salcâmul ca pe un arbore sacru, dar şi ocrotitor, un axis mundi al spaţiului mioritic specific plaiului românesc. Dangătul clopotului vechi poate marca şi sărbătoarea sfântă a întâlnirii celor doi îndrăgostiţi. Plânsul apelor în fântâne poate sugera şi clipele dinaintea revederii cuplului dominat de fiorul întâlnirii, care inundă şi cadrul natural ataşat tinerilor. Eul liric potenţează senzaţiile de prospeţime a versului „Stelele nasc umed pe bolta senină” determinate de asocierea metaforică a două elemente importante lumina şi apa pentru sublinierea iluminării momentului regăsirii. Topica, relaţiile semantice şi sintactice, nestematele metaforice, muzicalitatea neobişnuită, construcţiile lingvistice regionale sau populare, elementele de prozodie creează o largă posibilitate de interpretare a dulcelui cuvânt eminescian aşezat într-o structură aparte în ineditul poem „Sara pe deal”, creaţie universală, ce merită a fi relecturată pentru strălucirea sa contemporană.

Scrisă în anul 1865, poezia „Din străinătate” este publicată de Iosif Vulcan în revista „Familia” la 17 iulie 1866. Cu toate că versurile sunt scrise înainte ca poetul să fi debutat în literatura română, ele prevestesc talentul tânărului ipoteştean, exprimând elegiac sentimentele de tristeţe şi melancolie, dar şi de speranţă pentru întoarcerea pe mult îndrăgitele plaiuri natale. Durerea îşi pune amprenta pe întreaga fiinţă: „Şi inima aceea, ce geme de durere,/Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,/E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,/E sufletu-mi ce arde de dor nemărginit. Aceste versuri ne aduc în prim-plan ecourile unei vieţi zbuciumate din poezia postumă „Ce suflet trist”… În versul „Dorminde cu un aer de pace, liniştiri” putem descoperi o originală inovaţie eminesciană „dorminde liniştiri”, care sugerează starea sufletească lipsită de zbucium a eului liric după frumoasa întâlnire cu plaiurile copilăriei. Despre verbul „a freme” din versul „Căutarea în cadenţă a frunzelor, ce freme”, Alexandru Rosseti arată că etimologic expresia provine din latinescul „fremere”,care înseamnă „a fremăta, a tremura”. Imaginea vizuală a frunzelor care freamătă ne transpune în universul ideal al comuniunii omului cu natura.

Eminescu a fost preocupat de a întâlni iubirea ideală şi în acest sens încearcă să o definească în creaţia sa „Ce e amorul” publicată mai întâi în revista „Familia” la 17 iulie 1866 şi mai apoi reprodusă la 1 februarie 1884 în „Convorbiri literare”. Poezia aparţine primei perioade de creaţie, dar demonstrează o maturitate în definirea acestui nobil sentiment de dragoste. Fiecare din cele şapte catrene surprinde o nouă etapă în precizarea caracteristicilor specifice evoluţiei acestui sentiment, în care cu doi membri ai cuplului joacă un rol important. Numai pornind de la un semn gingaş şi unirea celor doi îndrăgostiţi se realizează pentru totdeauna: „De-un semn în treacăt de la ea/El sufletul ţi-l leagă/Încât să n-o mai poţi uita/Viaţa ta întreagă”. Misterul unui lexem poate hotărî durabilitatea acestui sentiment: „Dispar şi ceruri şi pământ/Şi pieptul tău se bate/Şi totu-atârnă de-un cuvânt/ Şoptit pe jumătate”.

Nu peste mult timp, la începutul lui secerar vom comemora 125 de ani de la trecerea în nefiinţă a poetei Veronica Micle, care a inspirat talentul eminescian în crearea unor remarcabile poezii despre iubire.

Să nu uităm că prin lectură asiduă ne apropiem şi mai mult de înţelegerea perenităţii dulcelui cuvânt eminescian!

Prof. Stelian BUSUIOC

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.