Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României. Contribuţia dr. Petru Groza la realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc 1944-1945 (III) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 19 septembrie 2019
Home » Societate » Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României. Contribuţia dr. Petru Groza la realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc 1944-1945 (III)
Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României. Contribuţia dr. Petru Groza la realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc 1944-1945 (III)

Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României. Contribuţia dr. Petru Groza la realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc 1944-1945 (III)

La Sighet s-a declarat secesiunea Maramureşului, care urma să devină parte a Ucrainei sovietice; 30.000 de maramureşeni ripostează

Statutul Autonomiei din Ardealul de Nord, condus de Teofil Vescan, şi-a început activitatea după 25 octombrie 1944 şi a durat până la 13 martie 1945.

În contextul general al Transilvaniei de Nord-Est, din august 1944 până în martie 1945, o situaţie specială a avut-o Maramureşul. Pericolul pierderii acestui judeţ a fost chiar mai mare decât a restului regiunii, aici încercându-se o secesiune în favoarea Uniunii Sovietice; nu mai era vorba, aşadar, de interesul şi aspiraţiile unei ţări învinse în război, Ungaria, ci chiar de interesele URSS.

Armata a IV-a sovietică a eliberat oraşul Sighet la data de 17 octombrie 1944, predând oraşul şi judeţul Maramureş, pe baza instrucţiunilor primite prin radio de la Moscova, spre administrare Sfatului Naţional Român din Sighet, declarând că redevin parte a României. Preşedintele Cehoslovaciei, Beneş, aflat în exil, un prieten a lui Stalin, dorea să refacă frontiera dintre România şi Cehoslovacia pe linia stabilită în 1920, dar dictatorul sovietic avea alte planuri, vroia să încorporeze Ucraina subcarpatică în Ucraina sovietică. Strategii sovietici doreau să încorporeze în Ucraina şi Maramureşul din stânga Tisei, treime rămasă României în 1920 din Maramureşul istoric. Motivul era calea ferată „strategică, lungă de 40 km, Sighet-Câmpulung la Tisa, care trebuia să asigure apărarea URSS-ului în faţa unui atac imperialist”.

La data de 8 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dat ordin ca trupele române şi jandarmii să se retragă din judeţul Maramureş. Ucrainenii şi maghiarii, din judeţ, au început o susţinută propagandă în favoarea alipirii judeţului Maramureş la Ucraina sovietică.

Cele două minorităţi, cărora li se va adăuga şi cea evreiască, îl vor aduce în fruntea judeţului pe ucraineanul Ioan Odoviciuk, care a stabilit legături cu Consiliul Poporului din Ucraina subcarpatică, de unde a cerut instrucţiuni. S-a trecut la formarea unor comitete populare locale, cele mai multe conduse de ucraineni şi unguri şi un Comitet Judeţean al Poporului. Prefectul Teodor Bocotei este constrâns să demisioneze. La 20 ianuarie 1945, la Sighet, se organizează un miting, la care se va declara că Maramureşul a devenit parte a URSS. A urmat întrunirea Consiliului Judeţean al F.N.D., la 27 februarie 1945, unde după ameninţări la adresa românilor s-a declarat secesiunea Maramureşului, adus la cunoştinţă unei adunări de 2.500 oameni, majoritatea ucraineni, a doua zi la Sighet.

Printre primele măsuri adoptate de noua putere a fost interzicerea arborării drapelului României, singurul drapel admis fiind cel al URSS, însă, şi instituirea unui steag propriu al Maramureşului secesionist: roşu, la mijloc având secerea şi ciocanul împreună cu deviza urare: „Viaţă lungă unirii Maramureşului cu Ucraina sovietică”. Apoi, la 26 februarie 1945, a fost decretată reforma agrară, în urma aprobării Consiliului Popular din Ucraina subcarpatică. Au fost înlăturaţi majoritatea funcţionarilor români şi instituite organe de ordine formate numai din ucraineni, maghiari, evrei.

Drept răspuns, românii au adunat peste 70.000 de semnături însoţind memoriile prin care cereau realipirea Maramureşului la România. Văzând că doleanţele lor rămân fără rezultat, în ziua de 5 martie 1945, românii înarmaţi de pe Valea Izei, Valea Vişeului, Valea Mare şi Valea Tisei, s-au îndreptat spre Sighet, pentru a îndepărta de la conducerea autorităţilor pe ruteni şi unguri şi a instala în locul lor elemente româneşti. Erau adunaţi aproximativ 30.000 de români hotărâţi la orice acţiune. Întâmpinaţi de militari sovietici cu foc de avertisment, miliţiile ucrainene au tras în plin. Românii au ripostat şi au căzut morţi şi răniţi. Din acest moment, sovieticii şi-au dat seama că Maramureşul reprezintă o problemă.

Administraţia românească va fi instalată oficial la 9 aprilie 1945, în urma ordinului mareşalului Stalin.

 

Vâşinski, în faţa Regelui Mihai: „Ialta sunt eu!”

La începutul anului 1945, Frontul Naţional Democrat a pornit un asalt pentru răsturnarea Guvernului Rădescu şi preluarea puterii politice de către comunişti şi aliaţii lor. La conferinţa de la Ialta din 4-22 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în zona de influenţă sovietică. În aceste condiţii comuniştii activează pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor. S-au organizat, în toată ţara, mari mitinguri şi manifestaţii de stradă, care au culminat cu mitingul F.N.D. din Piaţa Palatului Regal, la 24 februarie 1945, la care au participat peste 600.000 de oameni. Au fost lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. S-a aruncat vina pe Rădescu, care ar fi dat ordin să se tragă în manifestanţi. În realitate, era vorba de o provocare, bine organizată de comunişti şi sovietici.

România se afla într-o mare criză politică. Pentru a veni în ajutorul comuniştilor, în lupta pentru preluarea puterii politice, în ziua de 27 februarie 1945, a sosit la Bucureşti, fără să fie anunţat, Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, prezentându-se la ora 22:00, la Palat, cerând, regelui, ultimativ, demiterea imediată a lui Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu.

În ziua de 28 februarie, la ora 03:30 dimineaţa, Vîşinski solicita o nouă audienţă la Palat. Îi dă regelui un termen ultimativ de două-trei ore pentru a anunţa demisia lui Rădescu, şi un altul, de patru ore şi jumătate, pentru a desemna un nou prim-ministru.

În ziua de 28 februarie, generalul Rădescu demisionează din funcţia de prim-ministru şi, la bordul unui avion militar, se refugiază în Turcia. De aici, va pleca în Marea Britanie, unde va primi azil politic.

La 1 martie 1945, Vîşinski revine din nou la rege, în trei rânduri. La ultima audienţă din acea zi, la ora 22:00, îl anunţă pe rege că Petru Groza va fi prim-ministru. „Trebuie să comunic Majestăţii Voastre – declara Vîşinski – că am însărcinarea, din partea Guvernului meu, să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petru Groza, ca preşedinte al Consiliului. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial, pe care vi-l spun numai Majestăţii Voastre”.

Vîşinski i-a propus lui Groza să accepte funcţia de prim-ministru, în cazul în care România va primi Ardealul de Nord. Groza s-a consultat cu Maniu, i-a cerut sprijinul. Maniu l-a sfătuit să refuze acest post şi i-a precizat că nu-l va ajuta cu nimic. Maniu încercase să-l convingă ceasuri întregi „să nu se bage”, „căci şi copiii mei se vor jena de numele meu”. Groza a dat cu pumnul în masă şi i-a răspuns cu duritate: „Dacă pot să-mi salvez ţara, să reprimim Ardealul, prefer să mă compromit. Iar dacă copiilor mei le va fi ruşine de mine, n-au decât să-şi schimbe numele”.

Cu altă ocazie, Groza spunea: „Dacă şi eu stăteam deoparte, dacă renunţam, nu exista, azi, administraţie românească în Ardealul de Nord. E drept, am avut mare noroc cu Stalin. Suntem siliţi să ne batem şi să acceptăm compromisuri”.

Vîşinski a continuat să exercite puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, la una din întâlniri, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu!”. Sub presiunea evenimentelor, la 6 martie 1945, regele va numi ca prim-ministru pe dr. Petru Groza, acceptând, totodată şi lista cu membrii noului Guvern, prezidat de acesta. Din cei 18 miniştri ai Cabinetului Groza, patru reprezentau PCR-ul, trei PSD-ul, trei Frontul Plugarilor, trei PNL (aripa lui Gheorghe Tătărăscu), unu PNŢ (aripa Anton Alexandrescu), unu Uniunea Patrioţilor, unu Confederaţia Generală a Muncii (sindicatele), unu Uniunea Preoţilor Democraţi. PNŢ – Maniu şi PNL – Brătianu refuză să participe la guvernare.

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula, cu o formulă înşelătoare, de largă concentrare democratică. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii ale PCR sau criptocomuniste, precum şi tovarăşi de drum ai PCR, între care cel mai important era Gheorghe Tătărăscu.

 

Anglo-americanii sprijineau Comisia Litvinov pentru înfiinţarea unei Transilvanii autonome, dar Stalin a preferat retrocedarea Transilvaniei de Nord către România după instalarea Guvernului Petru Groza

 

Pe 8 martie 1945, sub semnătura lui Petru Groza şi a lui Gheorghe Tătărăscu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe), era trimisă lui Stalin telegrama prin care se solicită, în termeni diplomatici, dar fermi, retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est României.

Fapt fără precedent, Stalin a răspuns în 24 de ore: „Guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea Guvernului român şi, în conformitate cu Convenţia de Armistiţiu, din 12 septembrie 1944, să consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administraţiei Guvernului român”.

Este în afara oricărui dubiu că unirea Transilvaniei de Nord-Est nu se putea realiza fără acordul expres a lui Stalin, în condiţiile în care România avea regim de ţară învinsă şi ocupată.

Ca un paradox al istoriei, Stalin a preferat să ignore până la urmă propunerile Comisiei Litvinov de a se crea o Transilvanie independentă, cu peste 100.000 kmp şi 5 milioane de locuitori, în „afara oricăror uniuni sau federaţii”, preferând să încurajeze şi să sprijine PCR, prin anularea Dictatului de la Viena şi recunoaşterea apartenenţei Ardealului la România. Este foarte probabil că a luat această decizie şi din cauza unei suspiciuni provocate de o propunere de compromis pro-ungară a anglo-americanilor, făcută la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Londra din perioada 10 septembrie – 2 octombrie 1945.

În timp ce anglo-americanii încercau să sprijine Comisia Litvinov, pentru înfiinţarea unei Transilvanii autonome sau independente, Stalin a preferat retrocedarea Transilvaniei de Nord către România şi a refuzat propunerea comisiei sale de a înfiinţa un experiment separatist în Ardeal.

Decizia lui Stalin de a încuviinţa revenirea Transilvaniei de Nord-Est la România a fost determinată de instalarea la Bucureşti a unui Guvern pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza. Aceasta a fost o condiţie esenţială, fără de care Transilvania ar fi fost, probabil, pierdută pe vecie.

Dacă pentru câteva decenii, 6 martie 1945 a avut consecinţe profund negative în plan social, politic, cultural, consecinţe care, însă, până la urmă au fost depăşite, pentru ansamblul istoriei românilor cu mult mai importantă este readucerea acasă a unui teritoriu românesc, Transilvania de Nord-Est.

Realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc ne face să subliniem rolul extraordinar de important pe care l-a avut dr. Petru Groza, care şi-a luat asupra lui conducerea unui Guvern graţie căruia a fost restituit României Ardealul de Nord.

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN

(Comunicare prezentată la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, Miercurea-Ciuc, ediţia a XX-a, septembrie 2014)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.