Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României. Contribuţia dr. Petru Groza la realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc 1944-1945 (II)

 

Sovieticii au condiţionat retrocedarea Transilvaniei de formarea unui Guvern pro-comunist la Bucureşti

Situaţia din zona eliberată a Transilvaniei rămâne în continuare tensionată, din cauza incertitudinii viitorului acestei provincii, a instalării controlului sovietic asupra ei şi a ponderii deosebite pe care elementele maghiare au căpătat-o în structurile administrative ale Transilvaniei de Nord-Est.

Formula din art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu privind viitorul Transilvaniei reprezenta o presiune la adresa României: guvernele aliate socotesc nulă hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), iar aceasta să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de pace. Deci revenirea în întregime a regiunii României depinde de bunăvoinţa URSS.

Sovieticii vor condiţiona retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est de formarea unui Guvern pro-comunist la Bucureşti.

La întâlnirea pe care a avut-o la Moscova, pe 4 ianuarie 1945, Stalin, cu o delegaţie a Partidului Comunist Român, formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol şi Ana Pauker, generalismul afirma că „Ardealul pierdut va fi dat României doar dacă se va forma un Guvern F.N.D. la Bucureşti”.

În vederea reinstalării administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, pe măsura înaintării frontului, care rămăsese sub controlul Comandamentului Aliat (sovietic), potrivit Convenţiei de Armistiţiu, prin Legea nr. 487, promulgată la 10 octombrie 1944, a fost constituit Comisariatul pentru administrarea Transilvaniei eliberate, ce urma să reprezinte autoritatea Guvernului de la Bucureşti. Principala sarcină a Comisariatului era aceea de instalare a autorităţilor civile române numite de Guvern în cele 11 judeţe din Nordul Transilvaniei. Prefecţii pentru aceste judeţe vor fi numiţi de Guvernul român la 25 septembrie 1944, dar administraţia română condusă de aceştia va fi instalată numai în câteva judeţe (Ciuc, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune) şi va funcţiona doar o lună, din a doua jumătate a lunii octombrie până în 10-14 noiembrie 1944. În judeţele Sălaj şi Someş nu a funcţionat decât câteva zile, iar în celelalte judeţe nu s-a produs nici măcar un început de instalare.

În acest timp, sovieticii au instituit la 24 octombrie 1944 Administraţia Militară în Transilvania de Nord şi au dispus evacuarea administraţiei române din cele 6 judeţe în care fusese instalată, pe considerentul incapacităţii românilor de a stăpâni situaţia interetnică în zona respectivă.

Argumentul invocat pentru evacuarea administraţiei româneşti a fost activitatea Batalionului de voluntari „Iuliu Maniu”. În luna septembrie 1944 s-a constituit la Bucureşti un Comitet Naţional în frunte cu Ion Groşanu, Gabriel Ţepelea, Leon Boghiş, cu misiunea de înrolare a voluntarilor pentru Ardeal într-o legiune purtând numele lui Iuliu Maniu. O formaţiune paramilitară a Legiunii, Batalionul de voluntari Braşov, a desfăşurat activităţi în spatele frontului în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Comandantul unităţii a fost căpitanul (r) Gavrilă Olteanu din Târgu-Mureş, refugiat între anii 1940-1944 la Braşov. În zona secuimii, batalionul a acţionat discreţionar pentru reprimarea partizanilor rămaşi răzleţi în această regiune, ceea ce a dus la tragicul episod de la Aita-Seacă, din 26 septembrie 1944, când 11 unguri au fost executaţi după o judecată sumară, sub acuzaţia, reală de altfel, de a fi participat la asasinarea a 20 de ostaşi români în ziua de 4 septembrie 1944. La 12 noiembrie 1944, Vâşinski i-a cerut generalului Sǎnǎtescu, şeful Guvernului român, desfiinţarea acestui detaşament şi trimiterea în judecată a comandantului Olteanu. Batalionul a fost dizolvat, iar Gavrilǎ Olteanu arestat şi asasinat în închisoare, în luna august 1946.

 

Criminalii de la Aita-Seacă au fost transformaţi, după 1989, în eroi şi martiri

Cum s-a ajuns la acest deznodământ tragic de la Aita-Seacă? În timpul scurtei ofensive a armatelor maghiare-germane din septembrie 1944, şi apoi a retragerii acestora din Transilvania de Nord-Est, o sălbăticie colectivă s-a declanşat în zona localităţii Aita-Seacă, judeţul Trei Scaune, împotriva românilor. Înfierbântaţi de vremelnica victorie a Armatei maghiare, după trecerea frontului ungurii din localitate i-au masacrat pe soldaţii români rămaşi răniţi pe câmpul de luptă sau rătăciţi. Nu s-a putut stabili numărul exact al victimelor, martorii indicând între 20 şi 100. Conform raportului din 28 septembrie 1944 al comandantului Legiunii de Jandarmi Trei Scaune, Ioan Zamfirescu, după trecerea frontului, mai mulţi unguri din Aita-Seacă au acţionat împotriva ostaşilor români. La 4 septembrie 1944, Nagy Albert, 21 ani şi Nagy Andrei, 24 ani, au tăiat picioarele, mâinile şi au zdrobit craniul cu toporul unui locotenent român ce era rănit şi care se ruga de ei să-i cruţe viaţa, pentru că are de hrănit patru copii. O altă parte din maghiari au urcat cu mitralierele în turla bisericii reformate şi au ucis soldaţi români când îi zăreau. Nagy Andrei a mai tăiat capul unui ostaş român. Depoziţiile martorilor, atât români. cât şi maghiari, în timpul proceselor privind evenimentele de la Aita-Seacă, desfăşurate între 1945 şi 1955, prezintă foarte clar atrocităţile. Bogdan Alexandru declară: „Am întâlnit pe numiţii Neméth Iszák şi Neméth Iuliu în comună, care aveau asupra lor hârleţe pline de sânge şi la întrebarea mea că unde au fost, mi-au răspuns că au fost să facă tocană de militari români.

Mai menţionez că aproape toţi tinerii, femei şi bărbaţi, s-au înarmat cu topoare şi hârleţe şi au umblat prin case, omorând şi schingiuind pe ostaşii români care au căzut răniţi”. Alt locuitor al comunei, Bârsan Ioan, declara: „În ziua de 4 septembrie 1944, eu am condus trupele române. În timpul atacului a căzut numai un ostaş, însă, în comună au fost omorâţi peste 100 de ostaşi români. Toate cadavrele au fost strânse în gropi comune, în cimitirul localităţii”.

În toate cele trei judeţe „secuieşti” – Trei Scaune, Ciuc, Odorhei – au fost omorâţi, în septembrie 1944, foarte mulţi români, civili şi militari, în special de către populaţia maghiară locală.

După 1989, la iniţiativa bisericilor maghiare şi a unor organizaţii culturale maghiare sau a UDMR, criminalii de la Aita-Seacă vor fi transformaţi în eroi şi martiri, ridicându-se monumente chiar în locul faptelor lor criminale. Şi acestea, nu doar spre aducere aminte, ci şi pentru ca noile generaţii de maghiari să-i venereze şi să le urmeze exemplul.

 

„Problema retrocedării Transilvaniei… trebuie să fie o pârghie de acţiune asupra Guvernului român”

Sovieticii erau decişi să exploateze diferendele româno-maghiare şi să menţină statutul nordului Transilvaniei în incertitudine. Andrei Vâşinski declara la 14 noiembrie 1944: „Guvernul României nu este cu adevărat democratic şi deci nu este în măsură să garanteze pretinsele drepturi şi libertăţi pentru minoritatea maghiară”.

La 6 decembrie 1944, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RFSR ce anterior fusese însărcinat cu afaceri în România, A.I. Lavretiev, într-un raport adresat Ministerului de Externe al URSS devoala adevărul: „Problema retrocedării Transilvaniei de Nord României trebuie să fie o pârghie de acţiune asupra Guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice conform Convenţiei de Armistiţiu, dar şi în domeniul politicii interne şi externe promovate de acesta. În momentul de faţă nu există materiale care ar afirma un răspuns cert, ce parte din Transilvania de Nord ar trebui să revină României şi ce parte Ungariei”.

Prin această atitudine, sovieticii vor obţine angajarea militară şi politică a României pe frontul de vest, iar, pe de altă parte, vor atrage de partea lor autorităţile locale ungare, stimulându-le zelul de convertire la comunism prin promisiuni implicite sau explicite de soluţionare a revendicărilor lor iredentiste.

 

În perioada administraţiei militare sovietice, organele administrative din Ardealul de Nord au fost încadrate cu horthyşti notorii

Se înţelege de ce în perioada administraţiei militare sovietice în Ardealul de Nord, organele administrative nu au fost încadrate cu personal sovietic, ci cu unguri, cei mai mulţi horthyşti notorii din aşa-zisele gărzi patriotice. În această situaţie, ungurii au devenit din nou stăpânii Transilvaniei de Nord, în condiţii aproape identice cu cele din timpul Dictatului de la Viena, iar românii au devenit din nou străini în ţara lor. Limba maghiară a redevenit limbă oficială, pe care românii erau obligaţi să o folosească în toate împrejurările. Toate indicatoarele de localităţi erau scrise în limba maghiară şi română, tricolorul românesc era interzis şi boicotat peste tot: elevii de liceu care purtau cocarda naţională la butonieră au fost arestaţi: manifestările naţionale erau interzise sub orice formă. Zilnic se semnalau numeroase cazuri în care românii, în special intelectualii, erau umiliţi, arestaţi în mod abuziv şi maltrataţi, insinuându-se că erau fascişti. Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii Armatei Române, veniţi pentru a-şi vedea familiile în Ardealul de Nord, erau arestaţi, escortaţi pe stradă de organele civile ale poliţiei populare maghiare şi puşi în mod umilitor la corvezi în văzul populaţiei şi al comandamentelor militare sovietice.

Poliţia populară maghiară încerca prin tot felul de atrocităţi şi ameninţări să silească populaţia românească să părăsească Ardealul de Nord.

În toate manifestările ungurilor se observa o simpatie linguşitoare faţă de comandamentul sovietic, căutând pe orice cale să-l convingă pe acesta de sentimentele lor comuniste, spre a obţine avantaje şi atingerea scopurilor iredentiste.

Politica maghiarilor faţă de sovietici le-a adus câştig de cauză, obţinând sprijinul acestora pentru a păstra în propriile mâini puterea în Transilvania de Nord, în toamna şi iarna lui 1944/1945. S-a creat astfel o situaţie cel puţin ciudată: sovieticii, care luptau alături de români împotriva trupelor maghiare şi germane, îi ocroteau pe reprezentanţii vechii administraţii horthyste şi acţionau împotriva românilor cu care erau aliaţi. Pe măsura înaintării frontului, a eliberării unor noi regiuni, autorităţile militare ruseşti reinstalau la conducerea localităţilor pe ungurii ce fuseseră în fruntea lor în perioada 1940-1944 şi, împreună cu aceştia, inaugurau o nouă perioadă de prigoană a românilor.

 

Guvernul provizoriu maghiar iniţiază demersurile formării Republicii Sovietice a Ardealului de Nord

Încălcând grav suveranitatea statului român, Budapesta şi Moscova încurajau secesiunea ungurilor şi ucrainenilor din Transilvania.

La 22 decembrie 1944 a luat fiinţă la Debrecen Guvernul naţional provizoriu maghiar, pro-sovietic. Noul Guvern a început imediat demersurile pentru înfiinţarea unei Republici Sovietice a Ardealului de Nord, cu statut autonom, ce urma, ulterior, să fie încorporată în Ungaria. Aceste planuri erau viabile şi ar fi putut prinde contur în condiţiile în care nu s-ar fi instaurat în România un Guvern agreat de sovietici. Teza era susţinută, în primul rând, de fostul exil comunist maghiar din URSS, dar găsea adepţi chiar şi printre comuniştii români aflaţi la Moscova în timpul războiului. Unul dintre aceştia, Walter Roman, evreu din Oradea, susţinea, încă din iulie 1944, oportunitatea unei Transilvanii independente, de la râul Tisa până la Carpaţi, sub protecţia URSS.

Prima încercare a ungurilor de a forma un asemenea Stat Autonom al Ardealului a avut loc la Cluj, în toamna anului 1944, în condiţiile create de administraţia militară sovietică din Transilvania de Nord, când au instaurat „Autonomia Statală”, sub conducerea unui Guvern denumit Comitetul executiv pentru Nordul Ardealului al F.N.D., preşedinte a fost numit Teofil Vescan, prefectul Clujului, iar copreşedinte Jordaki Lajos.

Iniţiatorii vizibili ai acestei autonomii statale au fost comuniştii alogeni, grupaţi în Frontul Naţional Democrat din Ardealul de Nord. Dintre ei amintim pe: Jordaki Lajos, Lacatos István, Balogh Edgar, Páskány Geza, F. Brutuer, L. Csogor, Nicolae Goldenberg, Demeter János, Vescan Teofil etc.

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN

(Comunicare prezentată la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, Miercurea-Ciuc, ediţia a XX-a, septembrie 2014)

Comentarii:

comentarii