Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Mutat la Miercurea Ciuc cu familia, părintele, cum am spus, avea atunci 4 copii, cel de-al cincilea, Emilian, avea să se nască acolo şi l-a avut naş de botez tocmai pe episcopul Emilian. Cei doi au avut o legătura foarte puternică şi de respect, episcopul l-a îndemnat şi sprijinit pe protopop în misiunea lui pastorală şi de român.
În urma unei slujbe arhiereşti în oraşul Bălan la invitaţia P.S. Emilian, unde a participat şi protopopul Ioan Crăciun care pleca, i s-a înmânat decizia de numire şi a fost oficial aşezat pe jilţul de protopop. Sediul protopopiatului şi al casei parohiale erau în acelaşi imobil din strada, pe atunci, Griviţa Roşie, nr. 13. Cădirea a fost zidită de preotul Vlad Isidor, care era în 1977 deja decedat, de altfel şi ctitorul bisericii greco-catolice din Miercurea Ciuc, ce avea să fie obiect de dispută cu autorităţile ungureşti ale judeţului. Biserica era o relicvă vie ce aducea aminte de existenţa românilor, fapt ce nu era pe placul iredentiştilor.
Părintele a început o muncă asiduă pentru administrarea protopopiatului, vizitarea tuturor parohiilor şi rezolvarea unor chestiuni curente, unde erau la rând cerinţe deja cu un orizont îndelungat de aşteptare. În memoriile sale părintele Boian, deja protopop, scrie despre primele parohii cunoscute şi nevoile imense cu care s-a confruntat, nu numai ca preot, dar şi ca român. Primele parohii cunoscute ca protopop au fost: Ditrău, Imper, Lăzarea şi Ciucsângeorgiu, Băile Tuşnad, Sâncrăieni, Ciceu, Făgeţel, Schitu Făgeţel, Frumoasa, Livezi, Mihăileni, Dăneşti, Tomeşti.
A constatat tristeţea a ce a mai rămas din neamul nostru românesc împins spre extincţie, din bisericile noastre, din limba noastră, din portul şi obiceiurile româneşti, a fost decepţionat de strigătul sufocat al comunităţilor româneşti pierdute printre cele ungureşti – secuieşti. Erau doar relicve şi ruine de şi despre români în satele româneşti, în special în localităţile cu populaţie mixtă. Erau sate în judeţ în care mai era o biserică modestă sau o ruină a fostei biserici, o casă parohială sau un cimitir, majoritatea lăsate în părăsire, dovezi încă palpabile că au fost acolo cândva şi români, cu puternice rădăcini şi viaţă comunitară.
A întâlnit sau văzut fapte dovedite de notorietate până în zilele noastre, doar că între timp situaţia chiar s-a înrăutăţit.
În satele vizitate în care credincioşii spuneau că sunt români ortodocşi, dar nu mai vorbeau româneşte, nu mai ştiau unde a fost biserica sau le era frică să nu vadă, să nu audă consătenii că părintele vrea să identifice locul unde a fost şi care a aparţinut bisericii ortodoxe a românilor. A fost semănată o frică care a devenit cronică.
Radiografia constatărilor sale este dureroasă şi cu puteri supraomeneşti a stăruit să le redea oamenilor demnitatea şi curajul de a face ceva.
Răscoleşte în documente şi arhive aducând adevăruri peste care răuvoitori au pus ceaţa deasă a uitării peste faptul notoriu că şi noi am dăinuit pe aceste meleaguri, că am avut biserici, cimitire, şcoli şi tradiţii.
În Cronica publicată şi în Rapoartele înaintate la episcopie, chiar şi la autorităţi, descrie starea jalnică pe care a surprins-o în vizitele sale. Dar o face documentat, aduce propuneri, insistă spre rezolvare, caută sprijin şi soluţii în permanenţă conectat la nevoile credincioşilor.
Redăm o secvenţă legată de comuna Ditrău, unde biserica românească a fost construită în anii 1930. A recuperat după repetate căutări fotografia de la sfinţirea bisericii pe care o şi publică. Biserica a fost devastată după ce Nordul Transilvaniei a fost ocupat samavolnic de Ungaria horthystă în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Era în perioada interbelică o comunitate frumoasă şi reprezentativă numai de români în Ditrău, chiar descoperă părintele o fotografie sugestivă a unei nunţi de români în faţa casei parohiale din Ditrău. Nimic din acestea nu mai există. Numai un bărbat falnic cum a fost părintele Boian, etichetat de unguri ca fiind „şovin” are curajul să descopere aceste realităţi sugestive ale trecutului. Cu greu a mai putut identifica locul unde a fost biserica românească, iar casa parohială, încă „pe picioare”, a fost modificată, are alţi locatari, „dar care acum nu mai este a noastră!”, scrie părintele Boian cu amărăciune. Dar fotografiile şi crucile din cimitir dovedesc că erau mulţi români acolo.
O altă secvenţă redată de părintele protopop Boian are ca exemplu satul Imper, unde şcoala românească funcţiona lipită de casa parohială şi parohia fiind vacantă s-a împlinit cererea şi dorinţa de a fi numit un preot originar din Tulgheş, căsătorit, tânăr şi cu abnegaţie de muncă. Protopopul a făcut demersuri insistente ca doamna să fie numită învăţătoare în Imper, dar tocmai în ziua numirii a fost repartizat în casa parohială – şcoală din Imper un învăţător ungur care să predea la copiii români. Autorităţile au rămas surde la toate insistenţele legale ale comunităţii româneşti, ale protopopului – şi după un timp preotul român a fost obligat să plece. Într-o misiune religioasă de duminică în Imper, un număr mare de credincioşi ortodocşi la slujbă au cântat cu toţii româneşte cântările Sfintei Liturghii. La încheierea slujbei, surpriză, toţi credincioşii vorbeau între ei ungureşte. La ieşire s-au plâns de câte au îndurat, că n-au avut preot şi şcoală şi trecutul lor a fost marcat de silnicii până când şi-au abandonat limba strămoşească, fără voia lor. Au rămas acolo abandonaţi între cer şi pământ.
Istoria a trecut ca un tăvălug şi peste românii din Lăzăreşti, unde a fost construită de români, atunci acolo majoritari în sec. XVIII (circa 70%), o biserică găsită de părinte părăsită. A întâlnit şi familii care mai ştiau puţin româneşte şi care l-au ajutat să repare bisericuţa românească şi să fie amenajate şi îngrijite cele câteva morminte ale căror urme se mai vedeau în cimitirul ortodox român. În apropiere s-a înălţat sfidător biserica reformată de către românii deznaţionalizaţi, care nu au fost catolicizaţi, după cum se ştie secuii sunt catolici, iar Imper-ul este un paradox. A găsit acolo şi numele de pe cruci schimbate, scrise de acum ungureşte, cum dă şi exemple: Molnár Déneş în loc de Morar Dionisie, Bokor Miklós în loc de Bucur Nicolae; Popoviksi în loc de Popovici etc. Biserica cu o istorie atât de densă şi veche, atât de frumoasă, cu vechile cântece şi pricesne, dar… acum atât de singură, părăsită ca un reproş care stă pe obrazul nostru.
Pe vremea păstoririi sale i-a mai venit inima la loc când a vizitat staţiunea Băile Tuşnad, oraş încântător, aflat în plină expansiune turistică chiar şi atunci în perioada comunistă, cu o biserică frumos împodobită cu pictură interioară şi exterioară, „Voroneţul Ardelean” cum îi plăcea să o numească. Cu credincioşi băştinaşi puţini, dar vizitată de credincioşi din toate colţurile ţării veniţi aici la tratament, sau chiar de turişti mai puţin animaţi de înclinaţii religioase, dar dornici să admire un monument.
Părintele protopop a trăit şi unul dintre momentele de „concordie” locală, în anul 1980, în Noaptea de Înviere, în Sâncrăieni – Ciuc, la câţiva kilometri de municipiul Miercurea Ciuc, când la bisericuţa din localitate, preotul paroh, împreună cu credincioşii ce se aflau afară în faţa bisericii la slujbă, în timp ce citea din Sf. Evanghelie a Învierii, au pornit din senin zgomote (bătăi în tablă) din toate împrejurimile bisericii. Zgomotele puternice erau făcute de urmaşii lui Attila aflaţi în misiunea lor civilizatoare în Europa şi care nu suportau slujba în limba română. Scopul era de a-i speria pe preot şi pe credincioşi care să întrerupă ceremonia religioasă şi să plece. Ca să nu fie dezminţită „misiunea lor civilizatoare” cu care au venit ei în Europa, acei unguri huligani au aruncat cu bolovani de piatră în mulţimea adunată la slujbă şi au fost rănite persoane vinovate că erau români. O preocupare „reziduală” a celor care se pretind mai europeni decât alţii, care suferă de sindromul TRIANON.
Trimişii de la Bucureşti să cerceteze cazul au avut o atitudine împăciuitoristă, laşă, „sfătuindu-ne să renunţăm la astfel de slujbe în afara bisericii, ca să avem linişte cu localnicii” (citat din scrierile părintelui Boian). Constatăm ca un arc peste timp că nu era mare diferenţă între demnitarii României din anii ′80 şi cei din anii noştri, toţi fiind la fel de laşi, trădători, lipsiţi de patriotism, ce stau ploconiţi în faţa răului care zguduie temelia comunităţii româneşti din zonă.
Mai dornici de avantaje derizorii şi firimituri ce cad de pe mesele altora, au ales trădarea, în loc să stea la focul unei vetre milenare nestinse.
Părintele scrie şi despre faptul că „…delegaţii de la Bucureşti plecau încărcaţi cu daruri, cu tot ce era mai bun de la secui!…” Este vorba despre delegaţii de la Departamentul Cultelor din Bucureşti. Mărturiseşte peste timp acest lucru, dezamăgit de felul cum se „rezolvau” şi atunci problemele şi cum, până la urmă, „acuzaţii eram tot noi, românii”.
În CRONICA pe care a scris-o părintele protopop arată şi efortul de recuperare cu sprijinul judecătorilor români din Miercurea Ciuc de a se restitui în localitatea Ciceu curtea şi clopotniţa de lângă casa parohială, precum şi reconstituirea urmată de recuperarea şi îngrădirea cimitirului ortodox, acoperit de secui în mijlocul arăturilor. Ca să se piardă amintirea. De admirat curajul riscant al judecătorilor români care l-au sprijinit pe protopopul Boian şi parohia din Ciceu. Spune părintele că judecătorii români „printr-o sentinţă judecătorească ne-au pus în posesie. S-a îngrădit noul cimitir pe vechea aşezare a strămoşilor decedaţi”. Indiciul a fost un monument funerar rămas din fostul cimitir pe câmpul cu arătură. (Va urma)
Prof. univ. dr. Ioan SABĂU – POP
