Anul 2019 – Anul omagial al satului românesc | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 25 martie 2019
Home » Religie » Anul 2019 – Anul omagial al satului românesc
Anul 2019 – Anul omagial al satului românesc

Anul 2019 – Anul omagial al satului românesc

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Satul este spaţiul în care s-au format şi păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile spirituale, culturale şi identitare transmise până la noi. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profeţiilor sau a voii lui Dumnezeu (Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spaţiu de păstrare a tradiţiilor poporului ales (Estera 9, 19).

Sfinţii Evanghelişti ne spun că: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Deci Iisus a propovăduit Evanghelia Sa nu numai în oraşe, ci şi în sate. Satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria. Pe prietenul Său Lazăr, Iisus l-a înviat din morţi (cf. Ioan 11, 17-45), iar apoi a intrat El Însuşi în Ierusalim ca să fie răstignit şi să învieze.

După Învierea Sa din morţi, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, alăturându-se lor în drumul spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”. În acest sat numit Emaus a săvârşit Iisus prima frângere a pâinii (Sfânta Euharistie) după Învierea Sa din morţi şi Se face cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (cf. Luca 24, 13-32).

Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieţii veşnice din Sfânta Euharistie. De aceea, ţăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi îşi iubeşte patria pământească sau ţara sa ca pe un dar primit de la Dumnezeu şi priveşte spre cer ca fiind patria sa definitivă, în Împărăţia Preasfintei Treimi.

Omagierea satului românesc şi a contribuţiei sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate şi o demnitate. Totodată, este necesară cunoaşterea situaţiei precare şi incerte în care se află astăzi satul românesc şi locuitorii lui.

Satele româneşti, cu biserici şi case ţărăneşti, cu cimitire şi morminte străjuite de cruci, cu uliţe şi porţi primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic şi vizibil al tradiţiei, al continuităţii fizice şi spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferenţa.

Făcând referire la necesitatea sfinţirii timpului vieţii pământeşti pentru dobândirea mântuirii, observăm cum, la sat, viaţa este înţeleasă, mai mult decât în mediul urban, ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în Rai” – cum spunea Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ.

De asemenea, satul are un cult al pomenirii morţilor şi al legăturii dintre generaţii mult mai profund decât oraşul, iar creaţiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii şi al morţii.

După cum observă părintele Dumitru Stăniloae, ţăranul român vede prezenţa harică şi ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Mioriţa: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât foloseşte pentru ei diminutive (de familiaritate – n.n.): «Dumnezeu drăguţu’», «Măicuţa Domnului»”.

În discursul său de recepţie la Academia Română, din 29 mai 1940, intitulat „Laudă ţăranului român”, scriitorul interbelic Liviu Rebreanu vorbea despre „aurul curat” din sufletul ţăranului român, care este, de fapt, spiritualitatea profundă a acestuia, lumina credinţei şi a hărniciei, a dărniciei şi a jertfelniciei ca dăruire de sine şi dăinuire spirituală în timp şi peste vremuri.

Din nefericire, este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi ce era cu mai mulţi ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi.

Cea mai profundă criză pe care o resimte în prezent ţăranul român este suferinţa dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria sa patrie de origine. Locurile natale sunt părăsite de către generaţiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă.

Sătenii se înstrăinează de propriul pământ şi de propria lor identitate. Tradiţiile populare, majoritatea cu o profundă conotaţie spirituală, sunt căzute în uitare. Industrializarea agriculturii a condus la o eficientizare a activităţii, dar, totodată, solul a fost poluat prin folosirea îngrăşămintelor chimice.

Biserica Ortodoxă Română susţine dezvoltarea satului la nivel social, cultural şi bisericesc. În zona rurală regăsim multe biserici în construcţie sau în curs de restaurare. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoţii să locuiască în sat, dar şi de cantine parohiale, pentru ca oamenii aflaţi în nevoie să fie şi mai mult ajutaţi cu o masă caldă.

Se constată că, în satul lipsit de biserică şi de preot, sau în care preotul nu locuieşte, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune şi mai puţină bucurie.

În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare şi mobilizând credincioşii să ofere ajutor celor lipsiţi, vârstnici şi bolnavi, situaţia spirituală şi socială a parohiei este diferită.

Actul liturgic nu are numai o consecinţă religioasă, ci el influenţează şi viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător şi medic se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă (…).

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. Susțineți candidatura la Președinția României a acad. Ioan Aurel Pop!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.