75 de ani de la penultimul mare masacru în masă din Europa. Sărmaşu 1944: Tragedia unei comunităţi | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 17 octombrie 2019
Home » Cultură » 75 de ani de la penultimul mare masacru în masă din Europa. Sărmaşu 1944: Tragedia unei comunităţi
75 de ani de la penultimul mare masacru în masă din Europa. Sărmaşu 1944: Tragedia unei comunităţi

75 de ani de la penultimul mare masacru în masă din Europa. Sărmaşu 1944: Tragedia unei comunităţi

„Istoria reprezintă suma erorilor care ar fi putut fi evitate”

 (Konrad Adenauer)

Se împlinesc în aceste zile de septembrie 75 de ani de la una dintre cele mai abominabile crime comise în Transilvania de către armata şi jandarmeria ungare în timpul celui de al doilea război mondial: uciderea cu o cruzime ieşită din comun a întregii comunităţi evreieşti din localitatea Sărmaşu, localitate aflată în România, la puţini kilometri de graniţa cu Transilvania de nord. Exterminarea a 126 de fiinţe umane, de la copii de doi ani la bătrânii de peste 80, se înscrie în ceea ce astăzi, în urma apariţiei de documente aparţinând istoriei demografice, se poate numi acţiunea de epurare etnică globală declanşată în toamna anului 1940 împotriva populaţiei civile, români şi evrei deopotrivă, din partea de Transilvanie făcută cadou Ungariei fascisto-horthyste de către Hitler şi Mussolini prin Dictatul de la Viena.

Doresc să mulţumesc distinsului istoric Ioan Ranca pentru datele pe care mi le-a pus la dispoziţie în acest sens.

Crimele comise de armata şi jandarmeria ungare în toamna lui 1944, imediat după încheierea armistiţiului dintre România şi Aliaţi, sunt puţin cunoscute. În afară de îngrozitorul masacru de la Moisei (în Maramureş), care a avut loc în octombrie 1944, lista ororilor comise în satele din jurul Sărmaşului, Turdei, Beiuşului şi Aradului este lungă. Uciderea la Sărmaşu (jud. Mureș) a 126 de fiinţe umane, doar pentru „vina” de a fi de o „altă rasă” şi de altă religie, rămâne însă, prin premeditare, cruzime şi împrejurările simbolice în care a fost comisă atrocitatea cea mai cutremurătoare.

Matatias Carp, delegatul Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti, care a participat în februarie 1945 la deshumarea cadavrelor şi la ancheta care s-a făcut, scrie: „Sunt unul dintre cei care au trăit şi simţit întreaga tragedie a populaţiei evreieşti din anii de prigoană. Sunt puţini aceia care, ca mine, au ascultat şi înregistrat atâta durere evreiască. (…) Dar tot ce am trăit, văzut, simţit şi auzit în cei patru ani de urgie nu poate sta alături de ceea ce am văzut la Sărmaşu. Este peste puterea unei minţi sănătoase, a unui om civilizat, să imagineze atâta cruzime şi bestialitate (s.n.).”

Înscriindu-se pe linia masacrelor de la Oradour-sur-Glane, Lidice, Novi Sad, Kamianets-Podilskyi, Simferopol, Kalavryta, Hegyeshalom, Ip şi Treznea şi Moisei, cel de la Sărmaşu împreună cu cel de la Moisei au fost ultimele două mari masacre în masă din Europa în cel de-al doilea război mondial.

S-ar putea discuta despre rolul întâmplării sau despre fatalitate în producerea tragediei de la Sărmaşu. Localitatea se găsea în partea de sud a Transilvaniei care aparţinea României, la puţini kilometri de graniţă. Timp de patru ani, evreii din Sărmaşu au îndurat privaţiunile războiului împreună cu românii şi maghiarii, dar supravieţuiseră, în timp ce, în mai 1944, evreii din Transilvania de Nord fuseseră deportaţi de autorităţile ungare la Auschwitz. Dacă, la 5 septembrie 1944, în cadrul unui contraatac localitatea nu ar fi fost ocupată de armata şi jandarmeria ungare, cei 126 de nefericiţi ar fi scăpat cu viaţă…

În general vorbind, în jurul nostru totul e mai mult sau mai puţin întâmplător; totul se eşalonează între certitudine şi imposibilitate. Însă atunci când probabilitatea ca un anumit lucru să se realizeze este aproape exclusă şi acel lucru totuşi se petrece trebuie trasă concluzia că nu întâmplarea sau fatalitatea, ci o cauză reală a stat la baza evenimentului.

Cauza reală a tragediei de la Sărmaşu constă în caracterul profund fascist al statului ungar din acea vreme, aşa cum observă istoricul american Nicholas M. Nagy-Talavera – evreu ungur la origine – în eseul The Anatomy of a Massacre: Sarmas 1944 (Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944) publicat în Anuarul Centrului Simon Wiesenthal, vol. 7, în ianuarie 1996, şi înglobat în cea de-a doua ediţie, revizuită, a cărţii „The Green Shirts and the Others: A History of Fascism in Hungary and Romania” – (Cămăşile Verzi şi Ceilalţi: O istorie a fascismului în Ungaria şi România), apărută în 1996 în Center for Romanian Studies.

Eseul este un exemplu de cercetare istorică, detaşare ştiinţifică şi onestitate profesională. În el, Nagy-Talavera constată paradoxul că în statul român condus de Ion Antonescu, cu toată reputaţia de antisemitism a acestuia, evreii din Sărmaşu supravieţuiseră, în condiţii vitrege, dar supravieţuiseră. Explicaţia constă în faptul că regimul Antonescu, cu toată duritatea sa, nu fusese nici fascist şi nici nazist: „Nu este nimic mai greşit decât să considerăm fascist regimul lui Antonescu după februarie 1941. El a fost o dictatură militară de modă veche – dictatura personală a lui Antonescu. Această dictatură nu avea nimic ce ar fi putut-o compara cu ideologiile care erau forţa motrice a sistemelor politice din Italia şi în special din Germania” menţionează istoricul Nagy-Talavera în capodopera sa A History of Fascism in Hungary and Romania.

Înainte de a reda in extenso eseul lui Nicholas M. Nagy-Talavera, cea mai completă şi mai obiectivă documentare a masacrului de la Sărmaşu, este necesar să povestesc despre şansa deosebită pe care am avut-o de a intra în posesia unor manuscrise care au contribuit în mod decisiv la elaborarea eseului: interviurile cu martorii care mai trăiau încă la începutul anilor ꞌ80 şi care au constituit documentarea care, la rândul ei, a stat la baza interviurilor făcute de istoricul american. Ele au aparţinut regretatului Vasile T. Suciu, un cercetător istoric renumit pentru hărnicia şi probitatea sa profesională.

Unele dintre documente sunt extraordinare şi, sper, vor figura într-o viitoare carte despre o colaborare transformată în prietenie de către cei doi istorici, unul evreu şi celălalt român. Însă acesta este deocamdată doar un proiect…

Cel mai semnificativ dintre documente mi se pare exemplarul din volumul nr. 7 al anuarului editat de Centrul Simon Wiesenthal în care apare eseul Masacrul de la Sărmaşu a lui Nicholas M. Nagy-Talavera cu dedicaţia: „Pentru un prieten, prof. Suciu (şi soţia sa), fără de care restabilirea adevărului istoric nu ar fi fost posibilă…

Cu stimă: Nicholas Nagy Talavera” (Va urma)

DORIN-TRAIAN SUCIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.