Octavian C. TĂSLĂUANU s-a întors la Bilbor | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 21 octombrie 2021
Home » Cultură » Octavian C. TĂSLĂUANU s-a întors la Bilbor
Octavian C. TĂSLĂUANU s-a întors la Bilbor

Octavian C. TĂSLĂUANU s-a întors la Bilbor

Scriitura fiindu-mi mai la îndemână decât vorbitul, revin cu aceste consideraţii, după intervenţia mea orală: se spune că Dumnezeu le rânduieşte pe toate… Aşa s-a întâmplat şi cu acest moment, când noi vorbim despre omul politic şi de cultură Octavian Codru Tăslăuanu.

De ce spun că momentul a fost efectiv rânduit de Dumnezeu? Pentru că ne-a prilejuit evocarea acestei personalităţi când România se confruntă cu o criză politică. Desigur, nu e o noutate: ne confruntăm des cu asemenea situaţii…

Acordarea statutului de cetăţean de onoare este un exerciţiu de vanitate care a devenit o modă, îngăduind unor oratori de circumstanţă să se exhibe discursiv, tămâindu-şi reciproc orgoliile meschine.

Tăslăuanu rămâne oricum singurul cărturar de mare anvergură intelectuală pe care Bilborul l-a dat până în prezent, încât nu era necesar ca decernarea tardivă a acestui titlu post-mortem să paraziteze lansarea celor trei volume ale SPOVEDANIILOR lui Octavian C. Tăslăuanu, în ediţia monumentală îngrijită de dr. George-Bogdan Tofan, din Bilbor. Faptul editorial prin concreteţea sa impunătoare în sine, era suficient pentru a justifica evenimentul ca atare. Prin această ediţie în trei volume, personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu nu va mai putea să fie ignorată, cum a fost  mult timp în secolul trecut, când era încă vitregit de o nedreaptă uitare. (De pildă, n-a fost nici măcar menţionat în Istoria literaturii române contemporane a lui Eugen Lovinescu din 1926!)

Culmea este că iniţiativa tânărului meu confrate geograf – dr. George-Bogdan Tofan  (eu ca geolog, fiind la rândul meu absolvent al unei facultăţi de Geografie, dar a Universităţii Bucureşti), a avut de întâmpinat ostilitatea şi obstrucţia unor antecesori mediocri în privinţa promovării operelor lui Tăslăuanu, chiar aici în Bilbor, probabil din pizmă şi de ciudă, aceste blestemate năravuri omeneşti. De pildă, profesorul Ilie Şandru n-avea unde şi nici cum să-l descopere pe Tăslăuanu, aşa cum greşit s-a afirmat, rolul său limitându-se la organizarea în 22-23 mai 1976 a sărbătoririi centenarului naşterii lui Octavian C. Tăslăuanu, printr-o sesiune de 17 comunicări – în cadrul Societăţii de ştiinţe filologice, subfiliala Topliţa. A urmat o adunare populară la Bilbor, satul natal al sărbătoritului. Deşi la vremea aceea, contribuţia sa a fost într-adevăr remarcabilă, acestea îi sunt meritele incontestabile, dar atât!

Cu un humor intrinsec, după ce şi-a exprimat gratitudinea faţă de toţi cei care l-au sprijinit, el le mulţumeşte în volumul I, p. 36, şi celor care „din motive independente de ştiinţa mea, au încercat să mă împiedice într-un fel sau altul în realizarea proiectului meu, lucru care m-a impulsionat în a-mi conjuga eforturile şi convingerile (…)”. Am evidenţiat această nostimă ironie care altfel ar fi riscat să treacă neobservată. Geograful George-Bogdan Tofan, a dovedit un spirit de metodă exemplar şi multă competenţă în probleme de istoriografie literară, dublată de o capacitate de muncă răbdătoare şi de un real gust artistic în privinţa tehnoredactării. Graţie osârdiei sale, dispunem acum, la 145 de ani de la naşterea lui Octavian Codru Tăslăuanu şi la 79 de ani de la moartea sa, în sfârşit de Opera omnia într-o ţinută editorială pe măsură. (Desigur, o serie de documente omise inevitabil sau nou descoperite vor putea alcătui eventual un al IV-lea volum, Miscellanea.)

Indiscutabil, Tăslăuanu a fost o personalitate plurivalentă: publicist, scriitor, economist, istoric, om politic, dar mai ales militant angajat pentru unificarea  tuturor românilor (inclusiv a macedo- şi a megleno-românilor din Balcani), mai întâi în cuget, iar apoi într-un singur stat centrat pe România Mică, existent deja, având Bucureştiul drept capitală. Asta în pofida concepţiilor federaliste ale lui Aurel C. Popovici, ba chiar şi ale lui Iuliu Maniu care înclina să vadă regatul României Mici integrat confederaţiei Austriei Mari – visul arhiducelui Franz Ferdinand, curmat violent la Sarajevo, aparent de către complotiştii sârbi, dar care în realitate erau manipulaţi de către Budapesta…

Octavian C. Tăslăuanu era un spirit universal care avea o viziune de ansamblu, privind lucrurile de la înălţime, într-o amplă perspectivă, dar mai ales era preocupat de problemele majore ale românilor, negândindu-se o clipă la propria căpătuială prin înavuţire. Era total dezinteresat de aspectele individuale ale existenţei personale, în favoarea problematicii majore de ordin general.

Angajat fiind în 1902, la Consulatul General al României de la Budapesta, numit prin decret regal, la recomandarea lui Ion Bianu, preşedintele Academiei, Tăslăuanu, proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, preluând temporar, pe timpul vacanţei de vară, conducerea unei juvenile reviste a studenţilor români, s-a gândit imediat la marea oportunitate de a transforma într-o tribună de propagandă naţională pentru trezirea conştiinţei româneşti unitare.

Şi aşa, revista Luceafărul a devenit un steag de luptă naţională înfipt chiar în inima Ungariei, la Budapesta. Pentru înfăptuirea acestui program cu bătaie lungă, Tăslăuanu, devenit proprietarul-editor al publicaţiei, a antrenat energiile creatoare ale intelectualilor români de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Bun organizator şi totodată, activ animator cultural, el a promovat noi talente literare din Transilvania, printre care, în primul rând, Octavia Goga, căruia i-a ales cele mai reprezentative creaţii, tipărindu-le în volumul Poezii (1905), pentru care la 21 martie 1906 primeşte Premiul Herescu Năsturel al Academiei Române. Poezia Oltul se încheia zguduitor, consacra chiar de la debut pe poetul pătimirii noastre:

Dar de ne-om prăpădi cu toţii,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verşi păgân potop de apă
Pe şesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost’ tezaur;
Ţărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Şi să-ţi aduni apele toate –
Să ne mutăm în altă ţară!

Pe lângă Octavian Goga, la Luceafărul au mai debutat, Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura (Ţura, după numele său adevărat, Ciura fiind transliterarea cipariană a numelui său), Liviu Rebreanu, cu două nuvele, plus alţi autori mai minori, pe care nu-i mai menţionăm. Revista a devenit cea mai bună publicaţie din presa românească, incluzând desigur şi vechiul Regat. Atât prin calitatea conţinutului articolelor şi studiilor, cât şi prin ţinuta grafică, la care contribuiau graficieni şi pictori remarcabili din epocă. Numărul 1/ianuarie 1904 a avut un tiraj de 5.000 de exemplare, ceea ce azi poate stârni invidii. Trebuie menţionat că în 1907, la Cronică, Tăslăuanu scrie despre un tânăr sculptor, căruia îi şi reproduce trei piese, prevăzându-i un viitor promiţător: se numea Constantin Brâncuşi…

O dată, cu mutarea revistei la Sibiu, Tăslăuanu devine şi secretar administrativ al „AsociaţiuniiAstra, prilej cu care preia şi revista acesteia – Transilvania, căreia îi dă o ţinută cu adevărat literară. Consecvent cu convingerile sale privind culturalizarea ţăranilor, s-a implicat cu toată energia în organizarea Bibliotecii poporale a „Asociaţiunii”, din care a publicat 49 de titluri din clasicii literaturii române. Tirajul fiecărui volum este de 15.000 de exemplare (!!!…), din care 11.861 erau destinate abonaţilor. A mai înfiinţat şi Biblioteca tineretului, din care au apărut doar 9 titluri. Este semnificativ că pentru Tăslăuanu, în lupta politică, prima urgenţă era învăţământul în limba română, chiar înaintea introducerii votului obştesc, adică universal.

În toată perioada cât a condus Luceafărul, Octavian Codru Tăslăuanu şi-a amânat propria creaţie literară, deşi culegerea de nuvele Hora obuzelor (1916) – prima carte de proză românească dedicată Primului Război Mondial – sau romanul neterminat Groenlanda dovedesc cu prisosinţă că era înzestrat cu un real talent literar, pe care şi l-a refuzat sistematic, dând mereu prioritate altor preocupări mai urgente.

De pildă, el s-a implicat cu pasiune în cadrul conflictului dintre generaţii, în gruparea „tinerilor oţeliţi” de la Arad, condusă de Ilarie Chendi din Bucureşti. Adunaţi în jurul Tribunei de la Arad (în locul Tribunei Poporului, care apăruse tot la Arad, încă din 1/13 ian. 1897), o întreagă pleiadă de publicişti care formau generaţia de la Luceafărul era dornică să se alăture activismului politic inaugurat în 1905, dr. Aurel Vlad din Orăştie, împotriva pasivismului promovat de fruntaşii Partidului Naţional Român. (Deşi însuşi marele Andrei Şaguna susţinuse activismul încă din secolul al XIX-lea.) Gruparea „tinerilor oţeliţi“ de la Arad (publicaţia intitulată tot Tribuna, darde la Sibiu, îşi încetase apariţia de la începutul anului 1903), includea pe lângă Ilarie Chendi, pe Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, Şt. O. Iosif, Ghiţă Pop, Octavian C. Tăslăuanu, Sextil Puşcariu, Tiberiu Brediceanu, Zaharia Bârsan, Vasile C. Osvadă, Silviu Dragomir, Sebastian Stanca şi alţii. Între aceştia şi „bătrânii” pasivişti de la 1882 era mai de grabă un conflict de mentalităţi, decât de generaţii. Energia tinereţii a dinamizat disputele cărturarilor români de la începutul veacului al XX-lea.

Brusc, Primul Război Mondial l-a smuls pe Tăslăuanu din acest context, aruncându-l în infernul tranşeelor din Galiţia, în fruntea unui pluton de glotaşi români din „armata fără suflet a Austro-Ungariei”. Atunci când i s-a ivit prilejul, a dezertat, trecând peste Carpaţi, în România, zisă pe atunci Mică, la 1 mai 1915 (stil nou). Aici, a avut de îndurat ceea ce a numit sugestiv „calvarul neutralităţii”. Ţara era scoasă la mezat pe tarabele unui degustător negoţ într-un iarmaroc, unde Puterile Centrale şi Antanta căutau s-atragă fiecare România în război. În sfârşit, atunci când în august 1916 ne-am alăturat Franţei, Angliei şi Rusiei, Tăslăuanu a avut de suportat cea mai umilitoare decepţie, atunci când Vintilă Brătianu, Ministrul de Război, i-a refuzat sec înrolarea în Armata română, întrucât nu era cetăţean român. Ca o jenantă soluţie de compromis, a găsit posibilitatea, abia în mijlocul lunii octombrie 1916, să fie primit la Centrul de informaţiuni Maior Popescu Gheorghe, un simulacru hibrid, specific societăţii de atunci, plină de hatârurile cele mai arbitrare. Mai departe, a ajuns la Biroul de informaţii, din Oneşti, Corpului IV de Armată, sub comanda gloriosului general Eremia Grigorescu. Tot aici, întocmeşte în octombrie 1917, un Memoriu asupra înfiinţării legiunii românilor subjugaţi. E vorba de recuperarea prizonierilor români din armata austro-ungară aflaţi în Rusia, la Kiev şi la Darniţa, pentru a forma Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni care ar fi sporit efectivele Armatei române retrasă în „triunghiul morţii” din Moldova. Tăslăuanu, în puritatea idealurilor sale, nu-şi putea da seama de odioasele interese politicianiste româneşti: nu se dorea ca ardelenii să participe la eliberarea provinciilor româneşti din compunerea muribundului Imperiu Austro-Ungar; ele trebuiau să fie teritorii cucerite fără contribuţia locuitorilor.

Abia la 5 martie 1917, Tăslăuanu a devenit, în sfârşit, ofiţer de rezervă al Armatei Române, iar la 1 decembrie 1917 a fost avansat la gradul de căpitan.

În 1918, el s-a implicat activ ca secretar la Comitetul Naţional al Românilor emigraţi din Austro-Ungaria, care a dat la Iaşi cunoscuta declaraţie din 6 octombrie 1918. De reţinut că în urma chemării acestui Comitet, Armata Română a trecut a doua oară Carpaţii.

Trebuie subliniată o altă dimensiune a personalităţii lui Tăslăuanu: aceea de înzestrat ofiţer de informaţii. Între altele, la Iaşi, a pus, cu ajutorul misiunii franceze, bazele Agenţiei de ştiri Dacia care ascundea de fapt o organizaţie secretă subversivă, urmând să acţioneze pe teritoriul inamic.

Sfârşitul războiului îl găseşte la serviciul de informaţii al Marelui Cartier General. Asta l-a apropiat de gen. Alexandru Averescu şi astfel după război s-a implicat în politica din România Mare, aderând la Liga/Partidul Poporului, condus de acesta. Aşa se face că în primul Guvern Averescu a fost ministru la Industrie şi Comerţ, iar apoi la Lucrări Publice.

Acum, Tăslăuanu şi-a descoperit vocaţia economică, surprinzând cu lucrările sale de economie politică, deşi era un om de formaţie umanistă. Întreg programul economic promovat de el a intrat în coliziune cu liberalii care erau angajaţi într-o sistematică acţiune de prigonire a ardelenilor, urmând abjecta lozincă a Brătienilor – Ardealul fără ardeleni… În volumul III, al ediţiei Tofan, cititorii pot să urmărească gândirea sa economică în studiul Orientări în politica economică a României, în două părţi 1926/1928 (unde bibliografia citată dă măsura erudiţiei autorului), dar şi în lucrarea Politica economică a României, 1930 – Contribuţii la rezolvarea crizei.

În 1924, a publicat sub forma unei broşuri de 26 de pagini proiectul O confederaţie a statelor Europei orientale şi ale Asiei minore, sub intitulat Propunere pentru Mica Antantă. În raport cu planurile de unificare a Europei, prin diverse formule confederative, Tăslăuanu, mai realist, avansează pentru început ideea Statelor Unite ale Orientului.

Cu multă luciditate, el expune nu ca un profet vizionar, ci precum un analist metodic, o serie de afirmaţii despre evoluţiile geopolitice viitoare care toate s-au adeverit. (Am subliniat cu caractere aldine/bold şase asemenea aserţiuni care în 1924 erau surprinzătoare.)

În 1926, Tăslăuanu trebuia să intre în al doilea Guvern Averescu. A aşteptat zadarnic, îmbrăcat în frac – ţinuta de gală din epocă – să vină automobilul oficial ca să-l ducă la ceremonia depunerii jurământului. Bunul său prieten, Octavia Goga – ministru de Interne în acelaşi guvern – l-a ameninţat în  ultimul moment pe prim-ministrul Averescu cu retragerea din guvern, dacă participă şi Tăslăuanu. (Mama mea care avea doar 5 ani pe atunci, a ţinut minte scena şi în decembrie 1989 a insistat să demisionez, după ce fusesem numit viceprim-ministru în primul guvern după Revoluţie. Am reflectat şi – ca nu cumva să nu par laş în ochii mei – nu i-am urmat sfatul…) Tăslăuanu, plimbându-se prin Parcul Herăstrău, în 1938, împreună cu mama, s-a întâlnit cu Goga şi s-au împăcat, din păcate cam târziu, acesta murind în acelaşi an…

Istoriografia literară va fi interesată de volumul Octavian Goga Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei „Luceafărul” – 1939, precum şi de culegerea Amintiri de la „Luceafărul” – 1936.

Scrisă în 1933, pe când nu se vorbea de politologie, cartea Valuri politice descrie mizeria năravurilor politicianiste a căror victimă a fost Tăslăuanu. Aceleaşi metehne le regăsim şi astăzi…

Pentru mine, Octavian Tăslăuanu înseamnă însă mult mai mult decât informaţiile exterioare expuse mai sus. Chiar dacă bunicul meu pe linie maternă a murit la 67 de ani când eu aveam de abia un an şi jumătate, în familie se vorbea mult despre el. Mama şi Fatma, bunica mea, au reuşit să-i ţină amintirea vie, chiar dacă nu mai era printre noi. L-am simţit mereu acolo, undeva, alături… De-a lungul vieţii mele, m-a influenţat mai mult decât îşi poate imagina cineva. Mai întâi, am moştenit biblioteca sa, dar şi obiceiul de a căuta cărţi. Încă de la 12 ani, băteam anticariatele, completând fondul livresc pe care mi l-a lăsat. Prin el i-am descoperit pe Henri Massis, Ferdinand Ossendowski, Ananda Kentiş Coomarasuami, dar mai ales pe René Guénon. La 15 ani, am găsit printre cărţile rămase de la el, volumul acestuia Orient et Occident, cu semnătura lui Tăslăuanu, pe pagina de gardă. Şi aşa, datorită bunicului meu matern, am devenit ceea ce sunt: – un guénonian.

Trăim vremuri în care mai mult ca oricând, este nevoie de o redescoperire şi de o resuscitare a conştiinţei naţionale.

Tinerii de azi au datoria morală de a reda României demnitatea.

E de la sine înţeles că aceşti tineri au nevoie de un model de OM în adevăratul sens al cuvântului, de un exemplu de politician demn şi patriot.

Bilborenii – şi românii în general – au un asemenea reper de virtute în persoana lui Octavian C. Tăslăuanu, pe care-l pot descoperi în monumentala ediţie îngrijită de dr. George-Bogdan Tofan, tot din Bilbor.

Din rândurile celor care se vor apleca asupra operei lui Tăslăuanu, cu răbdare şi cu inima deschisă, se va ridica omul care va repune România pe harta lumii. Iar dacă acesta va fi un bilborean, atunci va duce mai departe nu doar spiritul operei lui Octavian C. Tăslăuanu, ci şi specificul meleagurilor pe care le-a îndrăgit atât de mult. Excelsior (Tot mai sus!).

Gelu Voican VOICULESCU

***

Reamintim că în data de 5 septembrie, în comuna Bilbor a avut loc Ceremonia de decernare a titlului de Cetăţean de Onoare post-mortem scriitorului şi omului politic Octavian C. Tăslăuanu, urmată de lansarea cărţii „OCTAVIAN C. TĂSLĂUANU – SPOVEDANII I-XV” (3 volume), ediţie îngrijită de dr. George-Bogdan Tofan, apărută la Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020. În cadrul evenimentului, o intervenție a fost susținută, online, și de Gelu Voican Voiculescu.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.