Mesajul de Paște al IPS Ioan al Munților | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 27 septembrie 2021
Home » Cultură » Mesajul de Paște al IPS Ioan al Munților
Mesajul de Paște al IPS Ioan al Munților

Mesajul de Paște al IPS Ioan al Munților

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei

 

Iubitului nostru cler, cinului monahal

şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace

de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,

părintească binecuvântare

 

 

                                                                        „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă,

                                                                       pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe

                                                                      fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14)

 

 

Hristos a înviat!

 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Binecuvântat să fie Bunul Dumnezeu Care ne-a împărtăşit acum două mari bucurii: sosirea primăverii – înnoirea firii înconjurătoare – şi trăirea unei clipe din primăvara Învierii lui Hristos.

S-au auzit în tot spaţiul nostru românesc ortodox, în acest post, dangăt de clopot, chemări de toacă şi rugă către Preasfânta Treime Dumnezeu.

Un Iordan de lacrimi a curs din ochii celor care s-au întâlnit cu Hristos în minunata Taină a Spovedaniei.

Aceste lacrimi vor face să rodească pe mai departe întreg spaţiul nostru duhovnicesc.

Prin post, mulţi dintre fraţii noştri au reuşit să urce pe Everestul durerii – Golgota – locul întâlnirii cu Hristos cel răstignit.

În Duminica a doua a Triodului s-a citit în toate bisericile noastre ortodoxe „Parabola întoarcerii fiului risipitor“, rostită de Hristos – Fiul lui Dumnezeu.

Acolo ne-am regăsit cu toţii, cei care ne-am depărta şi noi de Tatăl nostru cel Ceresc.

În acest post am putut vedea, de data aceasta, nu un fiu risipitor care se întoarce la tatăl său, ci pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu întorcându-Se la Tatăl cel Ceresc.

Fiul din parabolă îşi cere partea de avere cu care pleacă în lume şi o risipeşte.

Fiul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, este trimis în lume să ne caute pe noi cei ce L-am părăsit pe Tatăl, pe Dumnezeu.

Hristos n-a fost trimis în lume de Tatăl să ne răscumpere cu aur şi argint, ci să ne răscumpere cu scump Sângele Său. Aceasta este partea de avere a lui Hristos prin care ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii.

Hristos n-a venit să-i răscumpere doar pe cei vii, ci şi pe cei morţi.

Iată nemărginita iubire a lui Dumnezeu!

Dacă pentru un om viu s-ar mai găsi cineva să-l răscumpere, dar pentru un mort, cine şi-ar mai vărsa sângele?!

De ce şi pentru morţi?!

Pentru că omul, fiinţă dihotomică, nu sfârşeşte în ţărână, ci trece prin ţărână „dincolo”, acolo unde legile biofizice nu mai au nici o putere.

Organismul uman, ca formă pluricelulară, se comportă şi răspunde legilor biofizicii.

Timpul este piatra care l-a ţinut mereu legat pe om de pământ şi de cele pământeşti.

Viaţa nu moare, ci, în Hristos, se mişcă spre Dumnezeu, adică nu către „nicăieri”, ci către Tatăl nostru cel Ceresc.

Unii se îndreaptă şi azi către „nicăieri”.

Hristos ne spune că, pe toţi aceia care se întorc la Tatăl, îi va păzi pe drumul de întoarcere, ca să nu li se întâmple nici un rău, cum s-a văzut în „Pilda fiului risipitor”.

La sfârşitul drumului, tatăl îşi îmbrăţişează fiul; o dulce îmbrăţişare dintre iubire şi pocăinţă.

În contextul sfintelor slujbe din Biserica noastră, în Săptămâna Patimilor, vedem şi noi cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se întoarce la Tatăl.

Însă, pe cărarea către Cer, noi, oamenii, L-am aşteptat ca pe un tâlhar la poalele Muntelui Golgota; pe Cel Care venise să aducă lumina în lume şi să ne răscumpere, n-am vrut să-L lăsăm să Se întoarcă la Tatăl cel Ceresc, ci L-am răstignit ca pe un tâlhar.

Am făcut din Iubire tâlhar.

Ce cugetare, ce judecată, să pui pe aceeaşi treaptă valorică tâlhăria cu iubirea!

Dar să nu-i judecăm pe cei din vechime, căci şi noi, azi, iubim tâlhăria și urâm iubirea.

O, ce îndrăzneală să stai la pândă pe drumul Golgotei şi să-L răstigneşti pe Fiul lui Dumnezeu în drumul Său spre Tatăl!

Iubite frate creştine, ce ar fi în inima ta, dacă, în zorii zilei de mâine, ar veni cineva să-ţi spună că fiul tău a venit aseară de departe, din lume, şi a fost ucis la marginea satului?!

Noi, oamenii, L-am făcut să plângă şi pe Dumnezeu.

Doamne, nu mai plânge, căci acum, la lumina Învierii Fiului Tău, cu lacrimi în ochi Ţie ne rugăm: Ajută-ne să ne întoarcem de pe cărările pierzării, la Crucea iubirii Fiului Tău!

Doamne, se vor întâlni vreodată lacrimile mele cu ale Tale în Iordanul iubirii?!

Doamne, ajută-mă să grăiesc cu Tine în cea mai sfântă limbă omenească, graiul lacrimilor!

     

Iubiţi fraţi şi surori,

Poate veţi zice că noi n-am fost părtaşi la Răstignirea lui Hristos, noi avem mâinile curate, aşa cum a spus şi Pilat: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia”(Matei 27, 24).

Dar, iubită mamă creştină, câţi fii ai răstignit şi tu pe Golgota pântecelui tău?!

Vai!

Trăim într-o ţară plină de cruci pe care au fost răstigniţi atâţia copii care voiau să se întoarcă la tatăl şi la mama lor şi la al lor Creator!

E plin pământul de cruci!

De nu ne vom opri, mâine nu vom mai avea loc unde să mai semănăm nici măcar un bob de grâu.

Dumnezeu a semănat viaţă pe pământ, iar omul seamănă cruci.

În Sfânta Scriptură se spune că va fi un cer nou şi un pământ nou (cf. Apocalipsă 21, 1), adică pământ fără cruci şi Cer fără lacrimi de prunci.

Floarea de trandafir trăieşte între spini. Oare de aici să se fi inspirat omul când, pe Cruce, L-a încununat pe Hristos cu spini?!

Iată Trandafirul iubirii pus de om între spini! Spinii apără floarea trandafirului, însă Hristos, pe Cruce, nu Se putea apăra, căci avea piroane în mâini.

O, Trandafir, Ce ai înflorit pe Crucea de pe Golgota, mireasma Ta a fost scump Sângele Tău!

Tu, nici azi nu Te-ai veştejit, ci ai rămas în Potirul Crucii, de unde, cei însetaţi de iubire vin să-şi astâmpere dorul întâlnirii cu Cel de Sus.

Omule, ai pironit un Trandafir, ai pironit pe Cruce pe Soarele Dreptăţii, dar nu ca să-I înveşniceşti lumina acolo, pe Golgota, ci să-L stingi.

Câtă îndrăzneală a avut omul! Voia să stingă Soarele, să nu mai fie lumină ca să nu i se mai vadă ale lui fărădelegi.

O, câtă îndrăzneală să baţi piroane în Soare!

Pe Cruce, omul răstigneşte Trandafirul, sublimul frumuseţii, iar lângă Cruce vedem urâţenia frumuseţii umane.

Hristos, însă, cu piroanele din mâinile Sale, îl va restaura pe om aducându-l la frumuseţea cea dintâi pe care o pierduse.

Adam a fost izgonit din Rai pentru că a păcătuit, iar Hristos a fost izgonit de pe pământ pentru că a iubit.

Din doi ochi curgeau lacrimi care udau Trandafirul de pe Cruce.

Erau ochii Maicii Domnului. Lacrimile Maicii Domnului au luat atunci chipul Cerului spre care Se îndrepta Fiul său.

Privind în ochii Maicii Sale, văzu în ei chipul veşniciei, căci Cerul şi veşnicia se topesc în ochii mamei.

Zorile veşniciei răsar din ochii mamei. Ochii mamei sunt două stele pe bolta veşniciei.

Tinerilor, vouă vă grăiesc: Iubiţi-vă părinţii şi nu ardeţi lacrimile mamei!

  

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

De la Buna Vestire până la Cruce este un arc peste Taina Întrupării lui Hristos. Hristos trage vălul de pe Taina Întrupării şi ne arată că pe Cruce a suferit în trup.

Hristos n-a fost o nălucă, ci din coasta Sa a curs sânge şi apă. Hristos ştia că, după Înălţarea Sa la Tatăl, vor apărea controverse şi de aceea Îşi scrie Testamentul cu apă şi sânge.

Răscumpărarea noastră s-a făcut prin Jertfa lui Hristos.

Jertfa a fost dintotdeauna actul prin care omul I-a adus mulţumire lui Dumnezeu.

Omul aducea jertfa la altar, însă, de data aceasta, Jertfa Se duce la Altarul Crucii.

Nu ostaşii Îl duceau pe Hristos la Golgota, ci El îi ducea pe ei.

Ostaşul a luat atunci chip de jertfitor, de „preot”, care, cu suliţa, coasta I-a împuns.

Iată prima Liturghie săvârşită de un ostaş. El primise poruncă să săvârşească prima Liturghie Hristică la care erau de faţă Maica Domnului, ucenici şi cete îngereşti.

Ce taină mare!

Nu unui înger i se dă poruncă să jertfească, ci unui ostaş.

Aşa cum, atunci, ostaşul a împuns cu suliţa coasta lui Hristos, preotul din biserică împunge prescura pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, unde Hristos Se jertfeşte de fiecare dată pe Altarul bisericii.

Vino și tu, aşa cum a venit Maica Domnului, cu lacrimi în ochi, la Liturghia Jertfei Fiului său.

Câţi mai lăcrimăm azi la Sfânta Liturghie, când, preotul, din Sfântul Altar, în numele lui Hristos, zice: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor”.

Hristos zice: „Acesta este Trupul Meu” la prezent.

Hristos ne cheamă să ne împărtăşim cu El viu şi nu zice: „Mâncaţi, acesta a fost Trupul Meu”.

Hristos a înviat, este viu.

De aceea se zice şi azi în Sfânta Liturghie: „Acesta este Trupul Meu”.

Viu este Dumnezeu!

Ultima Cină I-a fost pregătită lui Hristos de Apostoli, pe Muntele Sionului, iar Hristos ne-a pregătit prima Cină pe Cruce.

Fără Cina de pe Cruce, omul ar fi murit.

Astfel, cei ce se împărtăşesc cu Hristos au viaţă veşnică.

Ostaşul, cu suliţa, deschide izvorul Sângelui, izvorul Iubirii din care se adapă azi toţi cei însetaţi.

De atunci, acest izvor n-a secat şi va curge mereu, căci, şi la Cina Mielului, ne vom împărtăşi tot cu scump Sângele lui Hristos.

Ostaşul n-a ucis, ci a aprins pe Cruce focul iubirii lui Hristos.

El nu ţine în mână suliţa urii, ci o torţă cu care a aprins lemnul Crucii care ardea, dar nu mistuia Trupul lui Hristos.

Acel foc ardea doar păcatele noastre cu care Se îmbrăcase Hristos.

Hristos, la Înviere, nu iese din mormânt cu veşmânt negru, ci alb. Focul arsese toate păcatele noastre.

Crucea aprinsă de ostaş pe Golgota rămâne singura candelă din univers spre care trebuie să ne îndreptăm şi să luăm lumină pentru candela sufletelor noastre.

Privind la Cruce, ne aducem aminte ce a făcut Hristos pentru noi şi ce facem noi pentru semenii noştri.

În graiul nostru românesc, cuvântul „răstignire” stă în centul actului de Jertfă.

În alte limbi, actul Jertfei poartă pecetea cuvântului „crucificare”, punându-se accent mai mult pe felul în care o persoană era condamnată la moarte.

Însă, în graiul nostru, cuvântul „răstignire” are un plus de valenţă şi exprimă starea pe care a avut-o Fiul lui Dumnezeu atunci, când era pe Cruce.

Dacă analizăm cuvântul „răstignire”, el este compus din prefixul „răs-” care are aici sensul de negaţie şi cuvântul de bază „tihnă” (ticnă, tignă).

În graiul nostru românesc atât de expresiv, cuvântul „răstignire” ne arată că, pe Cruce, a fost locul unde Fiul lui Dumnezeu n-a avut tihnă.

Hristos a fost judecat şi răstignit de „drepţi”, nu de păcătoşi. „Drepţii” ar fi vrut ca Trupul lui Hristos să fie dat corbilor, însă Hristos a hotărât ca Trupul Său să fie dat păcătoşilor.

Zaheu s-a suit în sicomor ca să-L vadă pe Hristos. Hristos S-a suit pe Cruce ca să vadă toată lumea.

O sigură cruce arde în univers. Aceea este Crucea lui Hristos.

Moise a lovit cu toiagul Marea Roşie şi a despicat-o în două, ca să salveze poporul lui Israel.

Ce mare minune!

Însă ostaşul a lovit cu suliţa coasta lui Hristos, de unde se deschide izvorul iubirii nemărginite a lui Dumnezeu.

Anonimul ostaş n-a scris nici o carte cu condeiul, însă a scris cu suliţa una din cele mai fascinante pagini din Cartea vieţii lui Hristos.

El este cronicarul vieţii lui Hristos. El n-a scris pe un pergament, ci a scris atunci, pe lemnul Crucii, viaţa lui Hristos.

Văzând, scria. Lui i s-au deschis ochii să vadă Taina Jertfei Fiului lui Dumnezeu.

O, Sfântă Cruce, tu eşti Cartea vieţii lui Hristos!

Ostaşul a scris această Carte a vieţii lui Hristos cu slove pe care le poate citi şi înţelege orice pământean.

A scris în graiul iubirii şi al iertării: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Luca 23, 34).

Iată câteva cuvinte scrise în această carte: iubiţi-vă, iertaţi-vă, jertfiţi-vă!

Ostaşul n-a scris cu cerneală viaţa lui Hristos, Liturghia Jertfei Sale, ci cu însuşi Sângele Fiului lui Dumnezeu. N-a scris cu pana, ci cu suliţa, pe care, pentru fiecare cuvânt, o înfigea în coasta lui Hristos.

Hristos i-a dat Sângele Său ca să scrie această carte pe braţele Crucii şi am văzut că tot cu Sângele Lui a scris pe cealaltă faţă a Crucii şi numele celor pentru care S-a jertfit. Undeva, pe ultimul rând, era scris şi numele meu: Ioan din Carpaţi.

De aceea, de câte ori citesc această carte scrisă cu Sângele lui Hristos, mai întâi o sărut.

Citeşte şi tu, iubite frate creştine, această carte şi vei găsi acolo numele tău şi al părinţilor tăi. Ea este Cartea neamului lui Hristos, a fraţilor Săi pentru care S-a jertfit. Pentru ei a venit în lume, ca să-i ducă în Casa Tatălui Ceresc.

Aceasta este o carte vie. Ea îi apără şi-i păzeşte pe cei ce o citesc la lumina lacrimilor.

Ne punem mereu întrebarea de ce se citeşte tot mai puţin azi.

Pentru că totuşi se scrie mult, dar se scrie cu cerneală şi nu cu lacrimi.

   

Iubiţi fraţi şi surori,

Omul nu este nenorocul istoriei.

Omul nu este o pauză între naştere şi moarte. El transcede moartea. Ea îl aşează pe aripile veşniciei.

Mormântul este o aripă a veşniciei.

Prin el, omul coborând, urcă în veşnicie.

Un fariseu– Iosif din Arimateea – Îl ajută pe Dumnezeu să-Şi pună Fiul în mormânt. Dumnezeu Şi-a ales ca gropar un fariseu.

Ce ar fi azi Învierea fără Iosif  – groparul din Arimateea?!

După cum înaintea zorilor e noapte, tot aşa, înainte de înviere e moartea.

Mironoşiţele L-au căutat pe Hristos în mormânt. Unii Îl mai caută şi azi pe hartă.

Mormântul lui Hristos a rămas gol ca în el să ne îngropăm noi şi apoi să înviem.

Pe crucea părinţilor, noi am scris şi: Iisus Hristos Nika, adică Iisus Hristos învinge.

Ce mare cinste pentru un creştin ca, pe crucea lui, să scrie şi numele lui Hristos Biruitorul!

Nici în mormânt nu suntem singuri, ci suntem cu Hristos.

De aceea, nu mai plânge la mormântul maicii tale, că nu e singură nici acolo.

Singurătatea nu mai bântuie acum în univers; ea a fost alungată de Hristos.

Toţi cei adormiţi în nădejdea învierii vor învinge moartea şi vor învia.

Învierea este întoarcerea omului în nemurire.

Sub cruce nu sunt cei învinşi de moarte, ci cei ce au învins împreună cu Hristos moartea.

De aceea noi nu putem vinde pământul sacru, căci este un pământ cu sfinte moaşte.

Învierea este o mare provocare pentru filozofie.

În existenţa sa, omul este în relaţie cu sine şi cu „dincolo”.

Omul are o relaţie istorică şi directă cu Dumnezeu.

Învierea transcede condiţiile spaţio-temporale ale acestei lumi; ea păşeşte dincolo de marginea minţii.

Moartea despică temporar omul în ţărână şi suflet, însă nu se întrerupe relaţia cu Dumnezeu.

Omul, prin moarte, depăşeşte limitele spaţiului şi ale timpului.

De azi, omul trece prin moarte în metaistorie şi rămâne în relaţie veşnică şi mai presus de grăire cu Dumnezeu.

 

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cu părintească iubire v-am scris aceste cuvinte spre a voastră mângâiere şi-L rog pe Bunul Dumnezeu să vă învrednicească a petrece acest mare Praznic al Învierii Domnului în deplină pace şi sănătate.

Doamne, nu ne părăsi la ceas de cumpănă şi la grele încercări!

Părinţilor, iubiţi-vă fiii!

Fiilor, iubiţi-vă părinţii!

Şi cu toţii să-L iubim pe Dumnezeu şi scumpa noastră ţară, aşa cum au iubit-o Brâncoveanu şi fiii săi.

 

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor,

† Ioan

al Munţilor

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.