Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Comunicarea are ca referent comunitatea armenilor din Gheorgheni, drumul acestora în căutarea unei alte patrii, odată plecaţi din ţara lor de baştină. Stabiliţi în orăşelul harghitean, după ce i-au conferit strălucire şi putere prin obol de inteligenţă şi bogăţie, armenii aveau să dispară ca minoritate etnică distinctă şi distinsă, asimilaţi de majoritarii locului, secuii, încorporaţi la rândul lor în masa maghiarilor transilvăneni.
Fatalişti, traumatizaţi de istorie, cei mulţi armeni şi-au asumat destinul. Nu puţini sunt mândri de noul aliaj etnic, în care s-au topit, făcând exces de zel spre a-şi dovedi loialitatea faţă de cei care i-au asimilat. E drept, în procesul de asimilare, au mai existat şi conflicte cu secuii localnici. În final, au devenit „buni secui”. Acum, „buni maghiari!”, inclusiv foştii secui, buni sau mai puţin buni. Ei constituiau pentru maghiari un fel de „székely falat” (îmbucătura secuiască) după cum sună un brand de marketing al locului, gustat şi apreciat în toată ţara. Regretabil este faptul că reconversia etnico-religioasă a armenilor le-a anihilat spiritul de iniţiativă. În epoca contemporană, s-a redus drastic numărul edificiilor reprezentative nou construite de talia celor armeneşti la vremea expansiunii urbanistice a oraşului, azi municipiu. O casă de cultură pe amplasamentul vechii pieţe, un spital nou vizavi de spitalul vechi (fondat de armeni), pe strada Liceului (edificat de armeni şi numit „Sfântu’ Nicolae”, după patronimul oraşului, rebotezat de comunişti „Salamon Ernö” – un poetaş proletar local – şi rămas aşa până azi, inclusiv bustul din faţa instituţiei!), precum şi un ansamblu de blocuri banale, lipsite de personalitate, „trase la xerox”. Şi cam atât. Cu precizarea că toate acestea poartă amprenta „epocii de aur”. Puternicele unităţi industriale ale aceleiaşi perioade au dispărut fără urmă, prăduite de ciocoii noi, postcomunişti. Structura din beton armat a unei turnătorii proiectate de comunişti în zona gării a rămas peste timp ca un schelet uriaş de dinozaur; sfidător, un arbust s-a înrădăcinat în vârful edificiului muribund, amintind un obicei al pământului de a fixa o ramură verde la finalizarea unei construcţii. Nici pe vremea Regiunii Autonome Maghiare, nici în perioada horthystă, nu s-a mişcat niciun bolovan. Iar străzile municipale, desfundate, pline de hârtoape, oferă locuitorilor şi maşinilor veritabile curse cu obstacole.
Ca un memento al unei lumi apuse, un album policrom1, de un remarcabil rafinament, cu imagini mărturisitoare puternice şi un text plin de simţire, în limba română, rezumat în armeană şi engleză, recompune drumurile prin geografii şi istorii ale acestor pribegi năpăstuiţi de soartă, care au adus din Orient o zestre spirituală inestimabilă, dar şi avuţii imense, efect al unui spirit pragmatic mereu treaz până la capăt de drum. Al „Drumului Mătăsii”, varianta armenească. La destinaţie, foştii armeni din Gheorgheni şi-au aflat o nouă patrie – oare, cea visată?! – dar şi-au pierdut etnia. Şi tot minoritari au rămas în mijlocul unei ţări care vorbeşte altă limbă. Să fi fost convenabilă „nota de plată”?
„Dalauzi, supă angadjabur, bisericile armene din Gherla, Gheorgheni, Dumbrăveni şi din Frumoasa, pictură Rubens, Colţul Dudutz, cimitirele armeneşti şi inscripţii indescifrabile, nume cu tente româneşti, harul de comerciant şi notorietatea bogăţiei, sprâncenele dese şi stufoase, tenul închis – sunt toate proprietăţile care apar în faţa ochilor tuturor când sunt pomeniţi armenii din Transilvania. Nicăieri în lume nu o să găsim o comunitate armeană care să aibă o astfel de istorie în urmă şi cu o asemenea manifestare culturală. (…) Comunitatea armeană este într-adevăr transilvăneană şi unică, cu alte cuvinte este un transilvănism”.2 Prin enumerarea acestor vestigii ale unui patrimoniu material şi spiritual impresionante, dr. Puskás Attila sintetiza un destin colectiv al comunităţii din care şi Domnia Sa descinde. Şi dacă tot a fost inclusă în inventar şi celebra supă armenească angadjabur – având printre ingrediente specificul khurut – respectiv delicioasele dalauzi, de ce am ignora o licoare specifică – coniacul armenesc Ararat, vechi de 3 sau de 5 ani? Fără a-l contrazice, ne întrebăm (retoric) dacă cele enumerate mai definesc o comunitate activă sau doar fantoma ei. Este regretabil că toate acestea semnifică doar relicve ale unui trecut glorios, fără a perpetua un conţinut consistent şi nuanţat de valori dobândite în timp cu efort şi încrâncenare. Sunt linii de forţă care au amprentat o comunitate vie, de o extraordinară vitalitate. Este regretabil – pentru ei şi pentru noi – că verbul acţiunii se conjugă la timpul trecut.
Paradoxal, deşi etnie dominantă, detaşată prin cultură, inteligenţă şi putere financiară, armenii din Gheorgheni s-au contopit în masa localnicilor secui, migratori la rândul lor pe pământ românesc, deveniţi împreună aliaj al poporului maghiar. Armenii s-au supus legilor inexorabile ale istoriei incontrolabile de om, dar au lăsat urme de neşters în devenirea locului de patrie ales aici, în Carpaţii Răsăriteni. Majoritari odinioară într-un imperiu obosit, maghiarii aveau să devină minoritari în statul român (în Transilvania, românii au fost majoritari în toate timpurile) chiar şi în noua etnie pentru care au optat. Şansa lor este că acest stat i-a respectat şi i-a susţinut necontenit, deschizându-le calea spre cele mai înalte demnităţi ale sale, fără a pretinde reciprocitate.
„Trecutul trăieşte în noi şi noi în trecut” conchide acelaşi descendent al armenilor din Gheorgheni, omul de cult şi de cultură dr. Puskás Attila. Jocul de cuvinte, calamburul, pare sprinţar. Dacă prima parte a aserţiunii este axiomatică, în schimb, a doua parte lasă loc interpretării. „Cine îşi uită trecutul este condamnat să îl repete” (George Santayana). Este onorant şi emoţionant să retrăieşti trecutul, nu „în trecut”. În cazul armenilor, unele capitole ar merita să fie refăcute, retrăite. O întrebare esenţială pentru destinul lor rămâne în suspensie: oare ce le-a lipsit armenilor pentru a rămâne armeni, prezervându-şi etnicitatea?!3 Personal, credem că factorul care a produs declicul a fost pierderea limbii armeneşti, limba fiind principalul factor de coeziune a unei comunităţi (chiar dacă nu este singurul). Statistica ultimului recensământ al populaţiei municipiului Gheorgheni îi ignoră pe ctitorii necontestaţi ai modernizării urbei, nu face nicio referire la armeni: 15.884 locuitori (-13,57 % raportat la precedentul recensământ, din 2011). Structurat etnic: 83,74% maghiari; principalele minorităţi – români 9,05%, romi 2,37%. Apartenenţă necunoscută (nedeclarată?!) 4,7%. Nimic despre secui, tăcere despre armeni. Probabil, ascunşi printre cei 4,7%.
Prof. dr. Mihai Suciu
1. ARMENII DIN GHEORGHENI, Ed. Mark House,Gheorgheni, 2020.
2. Dr. Puskás Attila, „Ia în mână și citește!”, ARMENII DIN GHEORGHENI, Ed. Mark House, Gheorgheni, 2020, p. 4.
3. „Putem vorbi de o identitate dublă a armenilor din România (după recensământ, sunt circa 450 de armeni pur, restul sunt integrați în societatea românească”) susține dr. Puskás Attila.
