Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

„Americă-ndepărtată,/Rai cu poarta încuiată” | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 19 martie 2024
Home » Opinii » „Americă-ndepărtată,/Rai cu poarta încuiată”
„Americă-ndepărtată,/Rai cu poarta încuiată”

„Americă-ndepărtată,/Rai cu poarta încuiată”

  • „Vin americanii! Musai să vină, doar au promis!”

Despre americani am auzit prima oară înainte de şcoală, în casa părintească din sat. Într-o atmosferă de severă conspirativitate, impusă de o spaimă indusă, speranţa nu murise încă; se (ne) amăgea, turnată în verb la imperativ. Verb ferm al acţiunii, repudiind orice nuanţă de dubiu, de incertitudine. Prezenţa „tovarăşilor” feştiţi în roşu aprins, după model răsăritean, indezirabilă românului normal la cap, dar acceptată silit şi în silă, era socotită cu termen redus. Cum a şi fost, finalmente, doar că durata s-a cerut resetată, depăşind aşteptările celui mai optimist… pesimist. Nu au intuit consătenii mei cu bun-simţ, aidoma tuturor conaţionalilor de bună credinţă, că aliaţii pot şi trăda, continuând să-ţi rămână aliaţi. Despre Yalta eram vag informaţi. Or, acolo, în Crimeea, zarurile fuseseră aruncate. Americanii n-au venit, şi-au uitat promisiunea prinşi cu alte treburi, inclusiv „Planul Marshall” (European Recovery Program, 1947). Greu de acceptat cacealmaua de către un popor naiv, chiar dacă proverbul îi atenţiona că „Peştele mare îl înghite pe cel mic”, refuzul yankeilor de a salva plaiul mioritic dat pe mâna ruşilor sovietici. Americanii nu operează cu mila, cel mult în teritoriul geografic („mila marină”), nu şi în cel afectiv. Te pot învăţa cel mult să prinzi un peşte, mare-mic, dar nu-ţi oferă gratis o coadă de peşte, oricâte cozi ar avea! Să fie clar, politica nu se supune îndemnurilor inimii! Înşelaţi şi bărbaţii refugiaţi în munţi – eroi ai rezistenţei armate anticomuniste, „bandiţi” după încadrarea comuniştilor! – care pregătiseră terenul pentru desantul yankeu, şi-au aflat un ultim refugiu în Cer.

Totuşi, speranţa în descălecatul american nu a apus nici în satul meu. S-a mai erodat, pe măsura propagării „noii religii” impuse românului cu argumente convingătoare: tancurile armatei sovietice „eliberatoare”. De-acum, lumina cădea de la răsărit. Era prohibit tot ce venea sau trimitea spre America, gând sau cuvânt. Limba duşmană, engleza, era proclamată stavilă în escalada socialistă „spre cele mai înalte culmi”. O solie tot ne-au trimis americanii, veritabilă avangardă: Gândacul de Colorado, insecte aterizate pe pământ românesc din buncărele avioanelor care ne bombardau. Fără minută sau protocol, noii „aliaţi” ne-au cotropit lanurile de cartofi. S-au dovedit tare prolifici: trei generaţii pe an; 800.000 de ouă produce gândacul-femeie. Vai de cartofii noştri! Iar America a continuat să fie doar „american dream”! Un ţărm îndepărtat, intangibil.

Sărind peste timp, speranţa, cu vechi state de serviciu, ajunsă în pericol de uitare, devenea certitudine în urmă cu 25 de ani. Vechea dragoste s-a întremat, legându-ne în trainic parteneriat, chiar dacă am mai dat de la noi (vezi rachetele „Pionir”, doar 4 miliarde USD!). Nu excludem avantajele, SUA fiind principalul nostru furnizor de securitate, alta decât cea pe care o aveam noi şi ne tortura gând şi vis. Un reazem speranţei, un umăr de nădejde, pe care te poţi sprijini şi plânge. Şi-apoi, nici la dânşii acasă, democraţia nu este perfectă. Dar posedă un timp verbal numit „prezent continuu”, în vreme ce noi suntem mereu catapultaţi într-un viitor „de aur” incert, nedefinit, al promisiunii. Prezent nu există, doar trecut şi viitor. Instantaneu, clipă de trăire devine trecut.

În fine, mai bine mai târziu decât niciodată! Sau, cum ar spune partenerul, „Niciodată să nu spui niciodată!”. E ca în dragoste: promiţi totul partenerei înainte, apoi, beat de fericire, uiţi totul. Îi promiţi cerul cu stelele, iar post-festum îi ceri partenerei de plăceri să-ţi aducă o scară spre a accede la stelele făgăduite. Să fim conştienţi, ne mai despart multe de marele prieten transoceanic. Nu doar o apă imensă, numită Atlantic sau Pacific, depinde încotro o iei, spre ce punct cardinal te îndrepţi. Pentru român, porţile Americii rămân tot ferecate, viza rămâne deziderat şi vorbă goală, deocamdată. Prietenul nostru e ca un frate mai mare, sau ca un tată. Şi se comportă ca atare. Un cunoscut îşi declarase copilul prieten, spre a şi-l apropia. Fiind cam nevricos, la un moment dat, tatăl şi-a luat la bătaie progenitura. Evident, în scop educativ. El era preot, iar bătaia era „ruptă din rai”. Bine scatolcit, rebelul a ţipat printre lacrimi: „Un prieten nu-şi bate prietenul!”.

Aferim! Doar îl educă…

P.S.: „Eu aş fi venit şi atunci – marşa fostul preşedinte Bill Clinton, descins pe pământ românesc în 1997 – dar nu m-a lăsat educatoarea!”.

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.