Acta Carpatica VII: O continuitate remarcabilă a cercetării ştiinţifice privind sud-estul Transilvaniei | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 23 septembrie 2021
Home » Cultură »
Acta Carpatica VII:
O continuitate remarcabilă a cercetării ştiinţifice privind sud-estul Transilvaniei
<h5><i>Acta Carpatica VII:</i></h5> O continuitate remarcabilă a cercetării ştiinţifice privind sud-estul Transilvaniei

Acta Carpatica VII:
O continuitate remarcabilă a cercetării ştiinţifice privind sud-estul Transilvaniei

Sub egida Centrului European de Studii Covasna-Harghita, aflat sub patronajul Academiei Române, a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a apărut recent anuarul Acta Carpatica VII, tipărit cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului şi al SC Stefadina Comserv SRL Bucureşti. Sub purtarea de grijă a dr. Ioan Lăcătuşu, a lui Erich-Mihail Broanăr şi a ing. Ciprian Hugianu s-au reunit aici lucrările de o mare diversitate tematică şi o mare densitate de idei susţinute toamna trecută în cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”, alături de recenzii şi semnale editoriale la numeroasele cărţi scoase la Editura Eurocarpatica, Laudatio în onoarea personalităţilor care au căpătat Premiile „I.I.Russu” în anul 2020 (dr. Dumitru Suciu, dr. Mihai Suciu, dr. Costel Lazăr, dr. Elisabeta Marin, Constantin Aitean-Taus) şi textele dăruite neuitării în memoria academicianului Alexandru Surdu şi preotului Ioan Tămaş. O continuitate remarcabilă – începută cu primul număr al Angvustiei – a cercetării ştiinţifice privind sud-estul Transilvaniei.

Este volumul în care regretatul Vasile Lechinţan publică partea I a Dicţionarului de cuvinte româneşti împrumutate de maghiari/secui din Transilvania, de-a lungul secolelor, până la 1918, fiecare termen având şi datarea primei atestări documentare cunoscute până în prezent şi localitatea sau zona unde este menţionat. De pildă cuvântul cu etimologie autohtonă ceafă – cu sensul de partea de sus a spinării berbecului este menţionat în 1903 la Sândominic, iar cu sensul de palmă dată cuiva peste ceafă este menţionat la anul 1880, în Trei-Scaune. Cuvântul fasole este atestat sub formele fuszuj/fuszújka în sens de semănătură de fasole în 1715, la Paloş (Târnava Mare), în sens de boabă de fasole în 1727 la Ceanu Mare, în sens de fasole boabe în 1729 la Corneşti (Târnava Mică). Degeaba nu pomenesc nimic despre români autorii manualului de istorie a secuilor, din moment ce în fragmentul păstrat din Gyöngyösi Latin-magyar Szótártöredék, care este datat de specialişti în perioada 1538-1556, figurează cuvinte româneşti precum berbece (berbécs), ţap (cáp), pui (pulyáló), suman (sokmány), iar în secuime sunt identificate cuvinte precum baci (bács) la 1569, bârsan (barzan) la 1614, Albu în 1614, burduf (burdó) la 1565, iar în 1596 chiar la Siculeni; catrinţă (katrinca) la 1405, cercel (csercselye) în 1526, iar în 1624 la Odorhei; cergă (cserge) în 1331, cojoc (kozsok) în 1585 şi în 1619 la Sânmartin etc. Sunt cuvinte preluate acum 500 de ani. De unde şi de la cine le-or fi luat? Ce explicaţii pot să ofere adepţii postrevoluţionari ai purităţii etnice maghiare?

În secţiunea Istorie, care cuprinde 23 de comunicări, dr. Alin Spânu povesteşte cu talent aventura unui nobil exaltat, sir Robert Gower, care, atras de lordul Rothermere, înfiinţează în Camera Comunelor un grup pentru susţinerea revizionismului maghiar, care număra în 1935 nu mai puţin de 253 de deputaţi din totalul de 615 parlamentari. Foarte activ, Gower trimite scrisori băncilor europene să nu dea credite României, iar firmelor să nu reia legăturile comerciale, căci îşi vor pierde banii, deoarece în România sistemul de drept stă pe baze imorale, confiscându-se fără nici o despăgubire proprietăţile naţionalităţilor străine. Sigur că nobilul englez se referea la optanţii unguri şi minţea ca o căţea: tocmai că aceştia fuseseră despăgubiţi în integralitate, iar azi urmaşii lor îşi revendică încă o dată averile. Aristocratul englez s-a tot agitat până prin 1939, când vocea i s-a stins de tot, căci Marea Britanie a intrat în război cu Ungaria.

Constituind o cronică a Revoluţiei de la 1848-49 în scaunul Mureş şi împrejurimi, dr. Dorel Marc transcrie din chirilică – şi cităm aici fără nici un comentariu: „Pe satul Şard l-au jefuit şi au mâncat tótă averea oamenilor. Pe satul Hejásfalva (azi Vânători) l-au jefuit şi l-au prădat secuii şi ungurii de acolo. La Fejérhaza (Albeşti), după ce au arsu câteva case, intrară în biserica românească, despoiară altariul de cele sfinte şi preţióse, spurcară tótă biserica, puşcară în crucifisu (răstignire), zicând că acum au puşcat pe Dumnezeul românilor, în urmă băgară caii în biserică folosind-o ca grajdu. (…) La Nagy Búny (Boiu Mare) au prins pe popa şi după ce iau smulsu părul şi barba, îl osândiră la furci, după aceea l-au lăsat tirănit încât nu va trăi. Pe o nevastă ce născuse de vreo 2 zile o spintecară şi pe copilu îl tăiară în bucăţi”.

În aceeaşi secţiune Mihai Suciu descrie şi comentează câteva episoade tensionate ale parcursului Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Voşlăbeni, iar pr. Laurenţiu-Gabriel Panciu aduce la lumină unele aspecte inedite privind activitatea reuniunii Femeilor Ortodoxe Române din Miercurea Ciuc în perioada 1936-1948. În contribuţiile documentare aduse la istoria bisericii româneşti din Ditrău, pr. Florin (Elisei) Vatamanu reproduce listele cu proprietăţile funciare ale bisericii ortodoxe din Ditrău şi satul aparţinător Ghiduţ, cu număr de Carte funciară şi identificarea terenurilor după locul în care se află. Astfel, Parohia ortodoxă Ditrău II avea 4 ha arabil, 2 ha păşune, 14 ha fâneaţă, 4.102 mp intravilan, cu biserică, clădiri şi cimitir, din care nu s-a retrocedat nici un centimetru pătrat, adresa nr. 3384/2005 a Primăriei Lăzarea spunând sec că: „La foaia de proprietate scrie Statul Român şi nu Biserica Ortodoxă, iar pe baza foii de sarcini nu poate fi retrocedat teren”.

Multe materiale interesante se găsesc şi în secţiunea Etnografie – Sociologie – Cultură,între care cercetarea lui Cristian Irimia privind reflectarea tentativelor de obţinere a autonomiei „Ţinutului Secuiesc” în două cotidiene din Covasna, textele despre Păpuşarele de caş de la Covasna şi despre mocanii voineşteni ale Florentinei Teacă, consideraţiile privind gospodăriile tradiţionale montane din Harghita ale lui Nicolae Bucur.

Un semnal aparte pentru originalitate şi profunzime i se cuvine punctului de vedere al prof. univ. dr. Radu Baltasiu despre România unită în secolul XXI, în care sociologul spune că „nu vrem să repetăm greşeala societăţilor modernizate care şi-au lichidat dimensiunea ţărănească”, întrucât „stocul de bun simţ, de gestionare corectă a raportării la lume şi la echilibrul universal, inclusiv tehnicile unei alimentaţii naturale, este la ţară, acolo de unde provine şi denumirea de stat şi societate la un loc: Ţara. Românii sunt printre puţinele popoare care, mai înainte de apariţia noţiunii moderne de cetăţean descoperiseră deja democraţia locuitorilor ţării, numiţi ţărani”, argumentând de ce „ţăranul este altceva decât fermierul. Fermierul munceşte pentru profit. Ţăranul munceşte pentru a fi în ordine cu Dumnezeu”.

Referitor la românii din Harghita-Covasna, profesorul Universităţii Bucureşti scrie că „scopul general urmărit este acela de a reface unitatea administrativă a ţării, de a repune în ordine reflexul administrativ din zonă – dominat de discurs iredentist, şi de a face pe românii minoritari din zonă să se simtă la ei acasă, din înstrăinarea la care au fost supuşi 30 de ani”.

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.