Străjer de nădejde, la graniţa dintre două lumi…

„Încercând să-l parafrazez pe prof. dr. Teodor Horvat, unul dintre cei mai mari specialişti români în chirurgie toracică din toate timpurile, aş putea spune că, dacă pentru domnia sa viaţa înseamnă chirurgie, pentru mine viaţa înseamnă chirurgie toracică”

 Dr. Adrian Dobrică, SJU Miercurea-Ciuc

Chiar de la bun început trebuie să mărturisesc faptul că, înainte de a-l fi întâlnit vreodată pe doctorul Adrian Dobrică, aveam sentimentul că îl cunosc foarte bine, şi asta pentru că nu puţini oameni cu care îmi intersectasem drumurile mi-au vorbit despre Omul salvator de vieţi, un străjer de nădejde la graniţa dintre două lumi: cea reală în care trăim şi cea de dincolo de noi…

Devenisem curioasă, dar ce puteam să fac decât să aştept şi aşteptarea mi-a fost răsplătită, un moment unic din existenţa spitalului la care lucrează şi specialistul nostru în chirurgie toracică, purtându-mi paşii într-acolo.

Atunci l-am văzut pentru prima oară şi tot atunci am aflat de la colegii jurnalişti că nu prea îi place să vorbească despre propria-i activitate. Spre bucuria mea, felul său de a fi m-a încurajat să-l întreb direct dacă nu doreşte să-mi acorde un interviu şi aşa m-am trezit în faţa unui refuz elegant formulat. Când i-am adus însă în discuţie pe colegii săi, medicii tineri tot mai prezenţi în secţiile spitalului judeţean, dr. Dobrică s-a arătat încântat, pentru că ei sunt, în opinia sa, un câştig real pentru sănătatea din Harghita. În acel moment am înţeles că îi pot solicita părerea în legătură cu o doctoriţă despre care auzisem şi doream să scriu, ştiind că, deşi a avut şansa de a rămâne în străinătate, a ales să vină acasă, în oraşul său natal…

Am scris şi, după un timp, la propunerea domnului doctor, ne-am întâlnit la o cafea pentru a pune la cale un plan de promovare şi a altor tineri medici „spre a-i face mai cunoscuţi şi a le oferi pacienţilor şansa de a alege în cunoştinţă de cauză”.

Aveam pentru asta consimţământul redactorului şef şi mai aveam o dorinţă, care mi s-a împlinit: aceea de a le spune, mai întâi, cititorilor noştri câte ceva despre tânărul medic Adrian Dobrică, omul căruia, acum, la ceas aniversar, colectivul jurnalului „Informaţia Harghitei” îi urează „La mulţi ani!”.

 Ascensiunea…

Născut în Teleorman, în municipiul reşedinţă de judeţ, Alexandria, Adrian Dobrică, absolventul liceului teoretic din localitate, cu profil matematică-fizică, a fost îndrăgostit de literatură, a participat la olimpiadele de limba română şi a intrat la Facultatea de medicină, dând ascultare chemării lăuntrice. „Era una dintre cele mai bune facultăţi din ţară şi era Târgu-Mureş pentru că aşa a vrut viaţa, sau poate pentru că acolo, atras fiind de chirurgie, aveam să trăiesc o dragoste la prima vedere”.

Dar n-a fost să fie prima, pentru că, în anul III de facultate, a făcut semiologie chirurgicală în clinica în care peste un timp a ajuns rezident şi tot atunci a luat primul contact cu chirurgia toracică, moment în care a înţeles că loc de întoarcere nu mai există. Trebuia să-şi urmeze destinul şi asta a făcut, dovadă că azi ştie exact că „viaţa pentru doctorul Dobrică înseamnă chirurgie toracică”, aşa cum pentru prof. dr. Teodor Horvat, de la Institutul Oncologic Bucureşti, viaţa înseamnă chirurgie. Disciplină de care şi el s-a simţit într-atât de atras încât săptămânal, sau de mai multe ori pe săptămână, a intrat în sala de operaţii chiar şi numai pentru mirosul de acolo, miros de care, în general, studenţii fugeau…

Făcea asta în anul III, pentru că în anul IV a fost repartizat tot la Clinica chirurgicală II, deşi în oraş mai existau şi altele. „Aşa a fost să fie!”, dar n-a fost rău, întrucât relaţia cu medicii care îl cunoşteau deja era mai apropiată. „Acolo am văzut primele operaţii pe plămâni şi nu pot să vă spun decât că am fost fascinat, înnebunit efectiv. A fost ca o lovitură şi atunci am ştiut că trebuie să fac şi eu asta”.

Îl ascultam pe dr. Adrian Dobrică şi îi urmăream atent paşii, încă din momentul în care părăsise şesul cu gândul de a ajunge undeva… sus, într-un oraş frumos situat în Podişul Transilvaniei, acolo unde avea să îşi împlinească visul…

Un vis imposibil de atins de către mulţi dintre studenţii medicinişti care nu doresc să se specializeze în chirurgie toracică, pentru că este foarte greu. Astfel se explică de ce în ţară există acum doar vreo 100 de specialişti în chirurgie toracică, în care sunt incluşi şi rezidenţii şi medicii specialişti care s-au întors acasă, ceea ce nu e deloc bine! Din punctul de vedere al doctorului Dobrică, ceva mai bine ar fi dacă „fiecare spital judeţean ar avea cel puţin un chirurg în chirurgie toracică, pentru că nenorociri şi accidente sunt peste tot!”.

 Chirurgia toracică este o disciplină opţională…

…la care, din lipsă de cadre didactice, multe facultăţi au renunţat. „Poate tocmai de aceea patologia toracică nu este foarte cunoscută. Sunt boli despre care mulţi medici nici nu au auzit, deşi sunt boli foarte serioase, cu potenţial letal”.

Fascinat de această disciplină, opţională şi atunci când el era student în anul V, tânărul Dobrică i-a rămas fidel până la capăt, mai ales că acum avea şi un model: profesorul dr. Alexandru Boţianu, ale cărui cursuri le frecventa, cucerit fiind de omul cu „o cultură generală hipervastă, care a citit mii de cărţi de toate felurile, care era doxă în chirurgie, în muzică clasică, în artă, în religie, în orice. Excela în toate!”.

Ca rezident, când a lucrat alături de cel ce avea să-i devină mentor, a fost fascinat de mâinile profesorului, de felul în care ele atingeau ţesutul şi de precizia cu care găseau, în anumite intervenţii chirurgicale, acel milimetru care face diferenţa între satisfacţia şi insatisfacţia profesională. Dar, ca în orice specialitate chirurgicală, mai spunea dr. Dobrică, există şi riscul de a greşi şi cel mai periculos e riscul de a greşi din necunoaştere. „Iată de ce trebuie să fii foarte, foarte bine pregătit atunci când te apuci de aşa ceva!”. În plus mai ai nevoie de răbdare, de voinţă şi de rezistenţă. „De pildă, acum 4 ani, de 1 decembrie, am avut un politraumatism, o autoaccidentare cu maşina. Am intrat în operaţie la 8:30 şi am ieşit la 4:00 după-amiază, pentru că totul trebuia reconstruit. Dar nu lungimea operaţiei contează, ci rezultatul ei: omul a scăpat cu viaţă!”.

În anul VI trebuia făcută lucrarea de diplomă şi, potrivit voinţei autorului, trebuia făcută neapărat la chirurgie toracică, tema aleasă având şi un nume: „Patologia cancerului pulmonar”, boală care „în România este pe primul loc între ucigaşii-ucigaşilor şi cu incidenţă în creştere datorită fumatului”.

A luat lucrarea la prof. dr. Alexandru Boţianu, personalitatea care, apreciind modul în care elevul său o elaborase, i-a propus să rămână în clinică pentru a aprofunda cercetările…

 La 30 de ani, doctor în ştiinţe medicale

A acceptat bucuros, pentru că la sugestia celui ce îi îndrumase până atunci paşii, s-a apucat de teza de doctorat şi, în 2007, după o muncă desfăşurată pe parcursul a patru ani, devine cel mai tânăr doctor în ştiinţe medicale din Târgu-Mureş. Dar teza sa, ce cuprinde vreo 550 de pagini, avea să fie o surpriză chiar şi pentru alţi profesori de chirurgie toracică din ţară, pentru că tema asupra căreia dr. Dobrică s-a oprit nu mai fusese studiată, adusă la zi, de vreo 20 de ani, deşi apăruseră atâtea noutăţi.

După ce şi-a încheiat rezidenţiatul, în 2011 a susţinut examenul de medic specialist, pentru care s-a pregătit un an de zile, în condiţiile în care avea să afle că a fost singurul medic din România care îşi exprimase opţiunea pentru a se specializa în chirurgie toracică şi, implicit, singurul candidat. A învăţat atunci şi învaţă şi acum, în fiecare zi luând în calcul o oră, o oră şi jumătate pentru studiu individual. „Spre exemplu, dacă azi apare o carte de specialitate în America, peste două luni, sigur, o voi avea şi eu. Mi se pare o prostie, o lipsă de profesionalism, să laşi totul mai relaxat doar pentru că lucrezi în spitalul din Miercurea-Ciuc. Aşa cred eu, aşa am fost educat de părintele meu chirurgical, profesorul Boţianu, şi aşa fac, conştient fiind că totul a pornit de la mâinile acelea”…

 2.500 de intervenţii chirurgicale, în şase ani…

În momentul în care a auzit că la SJU Miercurea-Ciuc va lua fiinţă, în cadrul Secţiei de chirurgie generală, chirurgia toracică, s-a interesat mai atent şi, la momentul potrivit, s-a înscris la concursul pe post, a susţinut examenul şi l-a luat. Era tot în 2011, an în care o idee născută cu multă vreme în urmă avea să se materializeze sub mandatul doctorului Demeter Ferenc, managerul unităţii, „omul care a înţeles foarte bine ce înseamnă să aibă un judeţ chirurgie toracică, motiv pentru care nici nu a renunţat la a face posibilă apariţia ei”.

Timpul însă a trecut repede şi, în şase ani de zile, specialistul nostru în chirurgie toracică efectuează în jur de 2.500 de intervenţii chirurgicale, toate tratate la fel, aşa cum la fel au fost trataţi şi bolnavii, indiferent de condiţia lor socială. A avut cazuri dificile de politraume hipercomplexe, a operat plăgi înjunghiate în inimă, în pulmon sau cervical, s-a confruntat cu accidente rutiere diverse, şi pe toate, complicate sau mai puţin complicate, le-a abordat cu aceeaşi seriozitate. Au mai fost însă şi situaţii, nu multe, e adevărat, în care „am pierdut bolnavi pe masa de operaţie şi atunci m-am simţit înfrânt. Numai eu ştiu cum am trăit acel moment în care inima unui copil mi s-a oprit în palmă şi anestezistul mi-a spus să mă opresc. Există însă nişte limite legate de condiţia bolnavului, de leziunile pe care le are, sau de vârsta lui, peste care greu se poate trece. De neacceptat e însă ca vreuna din componente să aibă legătură cu condiţiile din spital!”.

Cât priveşte relaţia cu pacienţii, „nu le ascund niciodată bolnavilor problemele medicale cu care ei se confruntă sau riscurile la care se expun. Sigur, e altceva în cazul urgenţelor majore, dar în cazul bolnavilor cronici mi se pare o escrocherie să-i mint, să-i vrăjesc, motiv pentru care uneori mi se reproşează că sunt prea direct. Şi pentru că cine face chirurgie toracică trebuie să aibă în vedere şi componenta psihologică, în limite decente, glumesc cu bolnavii, încerc să le ridic astfel moralul”.

Rugat să îmi spună cum se raportează domnia sa la divinitate, dr. Dobrică mi-a răspuns astfel, citându-l pe Mircea Eliade: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă!”.

Nu era singura întrebare, pentru că cel puţin la două aş mai fi dorit un răspuns: „De ce la Miercurea-Ciuc? De ce într-un spital judeţean şi nu într-o clinică universitară?”. Şi iată ce am aflat: „A fost o provocare, doream să intru în competiţie cu propriile mele forţe şi să îmi testez limitele. Apoi şi aici sunt oameni, ca peste tot”…

Dedicat profesiei şi cu respect nemăsurat faţă de Jurământul lui Hippocrate, care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale, singurul specialist în chirurgie toracică din judeţul nostru a avut luni în care a lucrat şi 16 ore din 24, câte numără ziua. „Rezist, nu pot să mă plâng. Sunt din sud, iar rezistenţa le este specifică celor de acolo!”. Şi eu îl cred, pentru că face exact ceea ce şi-a dorit, chirurgie toracică! Specialitate prezentă doar în şase centre universitare şi trei spitale judeţene din ţară, printre care se numără a fi şi cel din Miercurea-Ciuc.

În aceste condiţii nu pot totuşi să nu mă întreb, oare noi, cetăţenii acestui judeţ, realizăm cât de norocoşi suntem să avem aici un specialist ca doctorul Adrian Dobrică, un om a cărui viaţă înseamnă salvarea unor alte vieţi?!

***

La un moment dat m-am hotărât să nu mai întreb nimic. Doream să îl ascult atent pe omul din faţa mea, pentru a înţelege mai bine cum trăieşte el victoria în profesia căreia i s-a dedicat şi cum de se mai poate bucura atunci când un fost pacient, aflat la graniţa dintre viaţă şi moarte, pleacă acasă pe picioare, fără a-i adresa măcar un cuvânt de mulţumire.

Între timp, privindu-i mâinile, precum o făcea şi studentul fascinat de mâinile dascălului său de altă dată, imaginea care a început a mi se contura în minte a fost aceea a unui pianist. Spre ghinionul meu, înainte de a fi sigură de ceea ce văd a sunat telefonul doctorului Dobrică, al cărui semnal m-a trezit la realitate…

Cineva anunţa o urgenţă medicală şi domnia sa trebuia să plece. I-am urmărit pasul şi am realizat exact că, asemenea unui atlet antrenat, a luat bine startul într-o nouă misiune salvatoare de vieţi…

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii