Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (5)

Statusul Catolic nu a fost niciodată proprietarul fondurilor deţinute, ci numai le-a administrat temporar, uneori prin abuz; el nu a fost recunoscut sau aprobat de Vatican, dar astăzi revendică peste 2000 de clădiri din Transilvania

•  Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat

– N-ar strica să insistăm puţin asupra cazului, excepţional aş zice, al Statusului Romano Catolic, care revendică mii de clădiri în Transilvania.

– Actualul Status Romano Catolic se autoproclamă asociaţie continuatoare şi moştenitoare a vechiului Status, care a funcţionat în vechiul imperiu ca administrator de bunuri publice, în baza unei hotărâri judecătoreşti bizare date la Miercurea Ciuc, cu asistenţa unui procuror fie cumpărat, fie adormit. Această nouă asociaţie şi cele satelite au revendicat peste 2.000 de clădiri din Transilvania, printre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Târgu Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de proprietate a vechiului Status şi restituie în prostie mii de imobile publice în care funcţionează şcoli, licee şi gimnazii renumite, muzee, instituţii publice şi de cultură, după care plăteşte sute de mii de euro chirie. Sesizat Parchetul General, total nepreocupat de falsul evident din vechiul M.O. (1949), este acceptată o copie ilizibilă şi dintr-o simplă mişcare bine gândită, cu complicitatea justiţiei, străzi întregi, clădiri din centre istorice (Cluj-Napoca, Tg. Mureş, Oradea, Reghin, Sf. Gheorghe) se dau degeaba unor pretinşi proprietari „persecutaţi” de regimul stalinist pe care tocmai ei l-au adus în Transilvania. Hemoragia continuă ritmic şi în zilele noastre.

– Nicolae Iorga numeşte Statusul „organizaţie ilegală şi primejdioasă”…

– Nu are sens acum să insistăm asupra istoriei contorsionate a acestei organizaţii. Pentru simplul motiv că nu aveţi spaţiu publicitar… A făcut-o amănunţit marele publicist şi om de cultură Onisifor Ghibu. Cert este că la Unirea Ardealului cu Patria-Mamă, situaţia de drept a Statusului Romano-Catolic era următoarea: l Statusul de la 1873 nu era o continuare a celui din secolul al XVI-lea, ci o organizaţie nouă; l el a luat fiinţă prin abatere de la prevederile rescriptelor imperiale; l el a fost numai tolerat de regele, parlamentul şi guvernele Ungariei şi n-a obţinut niciodată aprobarea statutului său de organizare; l el nu a fost niciodată proprietarul fondurilor deţinute, ci numai le-a administrat temporar, uneori prin abuz; l el nu a fost niciodată recunoscut sau aprobat de Vatican. A nu se confunda „administrarea” cu „proprietatea”…

România Mare se constituie şi se organizează fără să-şi înscrie pe agendă şi drepturile sale asupra bunurilor administrate de Status, (numit adesea Statusul Catolic Ardelean) şi al căror proprietar era statul român, ca moştenitor al fostului stat ungar. Profitând de lipsa de atenţie a guvernanţilor români, membrii vechiului Status se regrupează şi, în mai multe adunări ţinute între anii 1920 – 1923, se constituie într-o organizaţie naţională şi politică maghiară, complet autonomă atât faţă de Statul român, cât şi faţă de Mitropolia Catolică de la Bucureşti, deci şi de Vatican. De data aceasta însă, ei se aşează sub protecţia contelui Carol Gustav Majlath, episcopul catolic de Alba Iulia, căruia îi conferă şi dreptul de patronat. O formă de ficţiune ce pare a fi obişnuinţa tradiţională seculară a obsesiilor ungureşti. Noua organizaţie refuză să-şi supună gestiunea controlului de stat şi continuă să funcţioneze astfel, ignorată sau tolerată de autoritatea românească. E locul să precizăm că în articolul IX din Concordatul dintre Regatul României şi Sfântul Scaun, unde sunt enumerate instituţiile catolice din România cu drept de persoană juridică, Statusul Catolic nu e menţionat.

Dar chiar istoria de după Unire a Statusului e plină de falsuri, intrigi şi cupidităţi: în 1924, Statusul Catolic Ardelean obţinuse, din partea Ministerului Cultelor, o adresă prin care i se recunoştea dreptul de a sta în instanţă. Adresa fusese publicată şi larg folosită în traducere maghiară, doar că în textul ei s-a operat un fals, prin aceea că au fost intercalate cuvintele „ca persoană juridică”. Era caz penal, aşa că în octombrie 1931, Ministerul retrage adresa şi denunţă falsul. Apoi, pentru că în Adunarea generală din 19 noiembrie acelaşi an, Statusul s-a reorganizat pe temeiuri complet ilegale, care îl transformau practic într-un nucleu de agitaţie catolico-maghiară în Ardeal, parchetul Tribunalului din Cluj deschide o anchetă şi cere trimiterea în judecată a conducătorilor Statusului Catolic, acuzându-i de uzurparea drepturilor statului român, fraudă, fals, înşelăciune şi mistificare, sustragere de la jurământ, însuşire de bunuri publice, manipulări de fonduri pentru propagandă ostilă statului român, cerând, în acelaşi timp, sechestru penal pe toată averea Statusului. Curtea a constatat cu această ocazie că Statusul Romano-Catolic, sub guvernare românească „a prefăcut instituţiile de sub conducerea sa în institute de maghiarizare şi cu tendinţe direct contrare Statului Român”. El este desfiinţat şi, într-un stat normal organizat, trebuia să aparţină doar istoriei negative. Vedeţi că nu s-a întâmplat aşa, în zilele noastre resuscitarea a prins rădăcini şi ne întrebăm dacă nu am supravieţui chiar fără să avem aceste autorităţi.

În 1932, greco-catolicii români din Ardeal deschid o campanie pentru biserica Universităţii din Cluj, aşa numita „biserică a Piariştilor”, denunţând frauda prin care Statusul şi-a însuşit acest lăcaş şi reclamă trecerea acestuia pe seama instituţiei în cuprinsul căreia se află. Între timp, se descoperise şi un alt fals, operat în 1898 de către conducătorii Statusului în cartea funduară din Cluj: corupând pe funcţionarul respectiv, aceştia izbutiseră să intercaleze un text din care reieşea că dreptul de proprietate şi administrare a unor bunuri ce aparţineau în special Universităţii îi revine „Statusului romano-catolic ardelean; în consecinţă, de îndată ce aceste bunuri nu erau socotite ca aparţinând statului ungar, era evident că nici statul român de după 1918 nu-şi putea revendica drepturi asupra lor…” Trebuie spus totodată că Ungaria n-a recunoscut niciodată Statusul Romano-Catolic Ardelean, iar Vaticanul nu a eliberat niciun document cu privire la recunoaşterea canonică şi legală a Statusului. Cu alte cuvinte, nu poate, nu are dreptul ca în numele catolicismului să aibă proprietăţi catolice. Dar spre exemplu, la Tg. Mureş, s-a încercat şi s-a putut cu clădirea cunoscutului Colegiu „Unirea”, pretext pentru o deşănţată propagandă în şcoală pro himere istorice. (Va urma)

Interviu de Mihail Groza

Comentarii:

comentarii