Reeditarea volumului Românii şi Secuii de I.I. Russu – important act cultural de restituire a unei opere istorico-lingvistice majore | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 13 iulie 2020
Home » Cultură » Reeditarea volumului Românii şi Secuii de I.I. Russu – important act cultural de restituire a unei opere istorico-lingvistice majore
Reeditarea volumului Românii şi Secuii de I.I. Russu – important act cultural de restituire a unei opere istorico-lingvistice majore

Reeditarea volumului Românii şi Secuii de I.I. Russu – important act cultural de restituire a unei opere istorico-lingvistice majore

Primul studiu important despre limba, antroponimia şi deznaţionalizarea în Ungaria

Ioan Iosif Russu s-a născut în Săliştea Turzii, ca fiu al învăţătorului Irimie Russu. După liceu devine student la Facultatea de Litere, Secţia Istorie, a Universităţii din Cluj, unde „s-a arătat foarte atent la ceea ce arheologia şi epigrafia, istoria universală şi cea naţională erau prezentate şi slujite de savanţi de renume – începând cu Vasile Pârvan – în cadrul eminentei şcoli clujene. Şi le-a aprofundat apoi ca bursier la Academia di Romania, venind în contact cu cei mai de seamă cunoscători ai lumii clasice, le-a confruntat direct în colecţii şi muzee, pe şantiere arheologice şi prin evaluări ale detaliilor vestigiilor celebre din fostul imperiu roman” (Ioan Opriş, editorul primei ediţii a cărţii). Se specializează în epigrafie şi indo-europenistică. După revenirea în ţară a obţinut titlul de doctor în litere la Universitatea din Sibiu, iar în 1970 a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. Cunoscător, pe lângă limbile clasice, de maghiară şi germană la nivel de expert (i-a ajutat uneori chiar pe autorii nativi să-şi publice lucrările!), a întreţinut statornice relaţii cu profesionişti precum Ferenczi István, Bodor András, Székely Zoltán, Kurd Horeed. A publicat lucrări fundamentale precum Etnogeneza Românilor, Limba traco-dacilor, Religia geto-dacilor, Ilirii, Daco-geţii în Imperiul Roman, Inscripţiile Daciei Romane, a girat 4 volume din Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor, a colaborat la redactarea Dicţionarului Enciclopedic al Academiei Române, a contribuit la redactarea unor reviste de specialitate, precum Anuarul Institutului de Studii Clasice (1938-1949), Acta Musei Napocensis, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca etc.

Românii şi Secuii este prima lucrare ştiinţifică serioasă despre „prezenţa, ponderea, locul şi rosturile populaţiei româneşti din răsăritul şi sud-estul Transilvaniei, din fostele scaune secuieşti, în procesul dinamic al convieţuirii şi raporturilor cu populaţia secuiască maghiarofonă a acestei zone”, spunea istoricul clujean Ladislau Gyémant în prefaţa primei ediţii, apărută la Editura Ştiinţifică în 1990.

A doua ediţie, apărută recent la Editura Eurocarpatica din Sf. Gheorghe, îngrijită şi prefaţată de Ioan Lăcătuşu şi Vasile Lechinţan, s-a dovedit necesară nu doar pentru că întâia ediţie s-a epuizat rapid din librării, ci şi pentru că – afirmă prefaţatorii – „după evenimentele din decembrie 1989 s-a produs separarea pe criterii etnice a principalelor instituţii culturale din judeţele Covasna şi Harghita, iar dezinteresul instituţiilor judeţene şi locale abilitate faţă de istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei” este total, realitate ce poate fi coroborată şi „cu faptul că, în timpul regimului comunist, istoria românilor din această parte de ţară a constituit un subiect tabu”.

În Românii şi Secuii, autorul şi-a propus depistarea şi adunarea la un loc a materialului antroponimic românesc din secuime, investigând colecţiile de documente, conscripţiile, recensămintele, memorialistica, descrierile de călătorie, literatura şi presa epocii, fonduri de arhivă administrativă şi parohială, epitafele şi epigrafele, coroborate cu informaţiile aflate pe teren, realizând astfel un „repertoriu alfabetic al numelor de familie româneşti cu caracter tipic şi cu frecvenţă mai mare, atât din satele înregistrate de izvoarele de epocă drept localităţi cu populaţie mixtă, cât şi din cele considerate ca având populaţie exclusiv maghiarofonă” – spune Ladislau Gyémant în prefaţa primei ediţii – şi continuă: „Evoluţia în timp a numărului celor înregistraţi ca români pe baza limbii vorbite, a numărului credincioşilor parohiilor ortodoxe, schimbările intervenite în antroponimie, declaraţiile proprii surprinse în izvoarele vremii privind originea etnică, urmele materiale ale apartenenţei etnico-confesionale reflectă etapele caracteristice ale desfăşurării procesului de disimilaţie naţională în decursul veacurilor. Astfel o primă fază se deosebeşte a fi cea a bilingvismului, urmată de pierderea limbii materne, stâlcirea şi schimbarea antroponimiei, renunţarea la confesiunea ortodoxă, desfiinţarea parohiei, ruinarea bisericii, părăsirea cimitirului şi, în fine, pierderea conştiinţei etnico-confesionale (s.n.). Surprinderea în izvoare a comunităţilor şi indivizilor aflaţi pe diferite trepte ale acestui proces permite reconstituirea etnicităţii lor originare pe baza antroponimiei, confesiunii, a urmelor materiale, a declaraţiilor proprii, în pofida caracterului lor maghiarofon şi a înregistrării lor oficiale ca maghiari sau secui”, conchide reputatul istoric clujean.

Două exemple din sutele de pagini ale cărţii sunt, cred, edificatoare: Mereştiul avea biserică, casă parohială ortodoxe şi numeroase antroponime, inclusiv în rândul clerului unitarian (preotul Antonya János, de pildă); „moş Gheorghe Custura de 90 de ani ştia toate cântecele bisericeşti pe româneşte, cu toate că nu cunoştea limba română; spunea că le-a învăţat la şcoala din sat înainte de 1866, de la preotul Boeru. (…) Întocmindu-se genealogia familiilor din sat, se constată că în a treia sau a patra generaţie erau români; numai o familie n-a putut fi dovedită. Prin anul 1940 erau cam 1.000 de religie unitariană, dar şi aceştia ştiau clar că la obârşie erau români. (…) Textul irozilor este pe ungureşte în majoritate, dar o treime din cuvinte sunt româneşti”. Sau: „Prin anul 1930, locuitorul Oláh Lőrincz de 75 de ani ştia că în Vlăhiţa a fost biserică şi şcoală românească, după povestirea bunicului său, populaţia în majoritate ştia că sunt români, au început să înveţe româneşte şi mulţi locuitori reveniseră la naţionalitatea română, până în anul 1940”.

Iată şi antroponimele româneşti întâlnite cel mai des în secuime între anii 1400 şi 1650: Radul şi Raduly, Ficsor, Wancha, Drakuljia, Borbát, Moga sau Maga, Bottyan, Boyer sau Boer, Bacz sau Bacs, Opra, Bogács, Kozta, Oláh, Bogdan, Vajna, Dancs, Muzka, Kinda, Mircze, Pasko, Buna, Petrasko, Ban, Albu, Barbu, Kalina, Todor, Dobondi, Moldovan, Banciulea, Bukur, Bontika, Roman, Stancul, Triful, Vancsa, Dobra, Boca, Stoika, Mirchie, Mihalic, Czibre, Dragicz, Bukutzon, Prodan.

În corpul lucrării este inserat şi un capitol dedicat cercetării sistematice a monumentelor arhitecturii de lemn, a caselor, bisericilor, anexelor gospodăreşti, porţilor, a mobilierului şi obiectelor de uz casnic, a motivelor ornamentale din localităţile părţii de est şi sud-est a Transilvaniei, relevându-se analogiile multiple cu monumente şi motive ornamentale din Hunedoara, Haţeg, Munţii Apuseni, Moldova etc., scris de cercetătoarea Ioana Cristache-Panait la solicitarea eruditului savant I.I. Russu.

M. GROZA

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. Felicitări dlor Lăcătușu și Lechințan!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.