Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Drumul Veşniciei spre crepuscul | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 29 martie 2020
Home » Cultură » Drumul Veşniciei spre crepuscul
Drumul Veşniciei spre crepuscul

Drumul Veşniciei spre crepuscul

 Era în 1962, era primăvară…

Bătălia încrâncenată pentru „ogorul fără haturi” fusese decisă, chiar dacă, între cei care nu cutezau să încalece şi cei care săreau peste cal, nu lipseau nici gospodarii care ştiau în acea primăvară că anotimpul numărării bobocilor e toamna.

„Desfăşurat sub semnul dramaticului, virajului spre obştesc, campania de orientare a satului pe făgaşul ogorului fără de haturi (= colectivizare), nu i-a lipsit nici latura tragi-comică. După ceasuri lungi de lămurire, (ne)lămuritul se cere afară. I se îngăduie, urgenţă fiind, ca şi colectivizarea. În secret, este urmat de tovarăşul Conn, nu cumva, Doamne fereşte, să-şi facă seama creştinul, tocmai acolo unde şi regele merge pe jos, de unul singur. Nu ar fi fost primul sustras colectivizării, ajuns sau împins în budă.

– Să intru? Să nu intru? monologa, cu voce tare, „deliberând” între două opinteli, ţăranul, mai constipat de felul lui.

– Intră, fiule, intră! aude vocea providenţei, Conn pe nume, lămuritorul.

Omul a ieşit, a intrat.” 1

Alte obişnuinţe s-au înstăpânit peste sat. Bineţe date ogorului pe când Sfântul Soare îşi urmase o pătrime din călătoria zilnică (ţăranii lucrau şi noaptea, atunci când starea de necesitate a ogorului le-o impunea!), nu fără a „semna condica” la cofetărie la o cafea, sau croind planuri „din cuţite şi pahară”, mai mult din pahară, în „salonul” bufetului comunal! Dar scurtau drumul spre câmp, fie cu bicicleta, fie cu „Dacia” mai încoace. Traista dată pe servietă. Geanta „diplomat” n-au mai apucat-o. Puţini îmbuibaţi, mulţi pauperizaţi; bătrâneţe „fericită” în echivalenţa unei mai mult iluzorii pensii de 80-90 de lei, neplătită nici aceea cu lunile. Simţul de gospodar tot mai atenuat, direct proporţional cu răsplata.

 1990, toamna

„Şi când începuseră să se aşeze toate într-un (alt) făgaş, când nostalgiile se înmormântaseră deodată cu foştii lor purtători, mi-a fost scris să retrăiesc, la o altă scară, distrugerea gospodăriei ţărăneşti. Camioane, căruţe, maşini şi unelte agricole dezmembrate ca după suflul unei explozii, animale dispersate prin jaf, acareturi vândute „cu amănuntul” de escroci care nu au avut de-a face nici o secundă cu cuţitul razelor de Cuptor în mijlocul unui lan de grâu. Şobolani atentând neruşinat şi nemernic la tainul unor căluţi abandonaţi, rămaşi stingheri într-un grajd uriaş. Nu, nu gândesc împotriva firescului; pământul trebuie să ajungă iarăşi în mâna ţăranului, spre a reumple de înţeles vorba. Dar pare că-i păcat de Dumnezeu să distrugi din temelii spre a … construi! Nu mă împotrivesc, m-ar mustra, de dincolo, povaţa tatălui. Dar ce n-aş da să fie de faţă la reîmpărţirea pămâtului furat tot ei, cei siliţi – împotriva voinţei şi împotriva firii – să semneze, mulţi cu parafa … degetului mare, o adeziune! De bună voie şi nesilit de nimeni...2

Decolectivizarea

Întoarcerea pământului acasă, inclusiv în varianta scriptică, a fost pusă în sarcina prefecturilor. Faimoasele şi mult disputatele titluri de proprietate, contestate adesea vehement în instanţă, le semna Prefectul. Acţiunea s-a extins pe mulţi ani, nefinalizată nici până azi. Public, spre a lămuri situaţia. Decolectivizarea era cu mult mai dificilă şi mai laborioasă decât împreunarea forţată a pământului – „munca de lămurire” a agenţilor veroşi, dotaţi mai puţin cu argumente convingătoare, deşi bine înarmaţi ideologic, inclusiv cu armament de război. Nu doar într-un caz, au scos din toc pistolul rusesc, iar nelămuritul cădea ca un câine la margine de drum sau de hat, îmbrăţişându-şi pentru ultima oară şi adăpând cu sânge pământul său.

După o astfel de intrare, acum, după decenii de umilinţe, se ieşea sperând că „viaţa se întreţine printr-o veşnică reconstituire.”3.

După resuscitarea şi tresărirea fugară a speranţei, la capătul răbdării şi al timpului lor terestru, amăgiţi încă o dată, foştii ţărani, truditori şi iubitori ai pământului, se retrăgeau într-o lume fără durere, cum îi învăţa Credinţa. Minţiti şi înşelaţi trei decenii, întoarcerea acasă a pământului lor nu-i mai afla pe cei mai mulţi la adresele ştiute, nici în casă, nici în ogradă. Rarii supravieţuitori nu s-au bulucit să-l revendice. Nu uitaseră nicio clipă de visare că „pământui greu”, că ţărănia-i aspră, pretinde trudă şi renunţări. După ce au adăstat răbdurii pe la uşile cabinetelor medicale, implorând doctorii „să-i cate”, să le mai dreagă bătrâneţile, s-au crezut pentru o clipă la capătul unui coşmar. S-au frecat la ochi, s-au scuturat de rău precum calul năzdrăvan din poveste, şi-au oblit statura. O clipă, s-au crezut eterni, uitând că anii şi-i numără cu 80. Nu a încremenit timpul, chiar dacă relua o buclă greşită, ceasul mergea înainte, bătea cu aceeaşi încăpăţânare Timpul Destrămării. Înşelaţi încă o dată, pentru ultima oară, s-au retras discret, aşa cum au venit şi au vieţuit, în cronica de pământ a satului.

Păcăliţi şi de orăşenii lor, fiii rătăcitori pe alte drumuri, dezertori în ultimă instanţă, întorşi cu gând hain să le prade agoniseala, să ia pământul în posesie şi să-l vândă … tot lor, flăcăilor octogenari care chiar l-au iubit, punând suflet peste trudă. Înrădăcinaţi în alte locuri şi rosturi, succesorii nu tânjeau după o viaţă de trudă şi de sacrificii. Bătrânii ar mai fi murit o dată, văzând cum pământul lor pleacă de-acasă, înstrăinat de către urmaşii „domni” de la oraş, pe care tot comuniştii îi îndepărtaseră de sat. Odiseea încă nu ajunsese la final. Tânjind după un trai mai omenos, mulţi dintre urmaşi au întors spatele şi ţării. Unora le-a surâs norocul, altora … sclavia. Peisajul nu a rămas pustiu. 40 % din pământul „scump şi sfânt” al patriei s-a înstrăinat, cumpărat pe nimic de speculanţi, inclusiv socio-politici, din ţări în care se stabileau românaşii, culegându-le căpşunile, săltându-le PIB-ul. Din nefericire, nu rămânea în urmă doar pământul părinţilor, abandonate fiind şi propriile progenituri, „uitate” în faţa televizorului sau a monitoarelor. De-acum, străinii ne învăţau cum să facem agricultură sau ciobănit – îndeletniciri cu mari state de serviciu ale românului – după ce tovarăşii instructori de partid de la raion sau judeţ, care, cu puteri discreţionare, ştiau şi dispuneau totul, migraseră în istorie.

„ (…) Viaţa sufletească nu este o pastă care se modelează după voia împrejurărilor, ci este desfăşurarea unui fond de posibilităţi, care se transmite neschimbat din generaţie în generaţie, urcând sau scoborând nivelul, şi care odată mutilat sau pierdut atrage după sine îmbătrânirea şi moartea.”4

Din păcate, satul se tot îndepărtează şi de el însuşi, gestionar de amintiri mai degrabă decât născător de veşnicii. Tot mai golit de tineri satul românesc. Iniţial, risipiţi prin ţară „fiii risipitori” ai generaţiei mele dornici de afirmare, profesional şi uman. Era rău – pentru sat – dar nu răul suprem. Era doar începutul de drum … al răului. Treptat, pe nesimţite, s-au mărit anvergura plecărilor şi distanţelor până la noile destinaţii. Născută la sat, cum spunea poetul, la vederea exodului de tineri spre vest şi al bătrânilor spre Apus, şi Veşnicia îşi va abandona locul de obârşie. Nu este exclus să aibă acelaşi destin şi ţara. În cazul ei, există o variantă de rezervă sau de avarie: o altă limbă de predare decât româna străbună, care ne-a adunat ciopor, definindu-ne şi diferenţiindu-ne de alte naţii.

Tendinţele de resuscitare a clasei ţărăneşti după 1989 au sucombat în lamentabil eşec. Adevăraţii exponenţi ai clasei decimate, supravieţuitori care şi-au refuzat tentaţia abandonării satului şi a pământului dispăreau rând pe rând, incapabili să recompună clasa, să întoarcă timpul. La 80 de ani, nu-ţi mai faci nici iluzii, nici planuri de viitor, oricât de înalt ar fi soarele amiezii sau de luminos la apus.

Cu ţărani sau fără ei, o finalitate pseudomorfă i se deschidea ţării după 1989, cu privirea reorientată spre vestul mereu râvnit, conotat cu valori de miraj. În linii de forţă, întrunea adeziunea majorităţii la acel moment istoric al ţării. „Numai poporul care găseşte finalitatea sa spirituală, condiţii prielnice pentru munca şi dezvoltarea sufletească a majorităţii membrilor săi, numai acela este sigur de viitor. Poporul cu o finalitate corcită din diferite tipuri este un popor pierdut pentru istoria omenirii”5 tranşa Constantin Rădulescu-Motru.

Pe moment, pentru urmaşul ţăranului autentic de ieri, pământul nu mai reprezintă nici dorinţă, nici patimă. Doar moştenirea sacră, valorile morale transmise, ne mai dau o rază de speranţă în viitor, într-un context în care încrederea a ajuns în gravă penurie, iar speranţa intrat în moarte clinică. Important este să ne valorificăm potenţialul şi să ştim ce vrem. Să nu balastăm valorile certe care ne-au asigurat continuitatea, reuşind să rămânem pe loc, la obârşie, numind (încă) în aceeaşi limbă ţara.

„Noi românii – spunea un mare scriitor, Zaharia Stancu, – vom avea de spus lumii multe lucruri nemaiavând ţărani, dar rămânând, ca şi acum, oameni de omenie, care iubesc libertatea lor şi libertatea altora şi care caută, uneori cu trudă adâncă, fericirea lor şi fericirea altora …”. Numai că, la vremea sa, scriitorul nu lua în calcul o Românie nemaiavând români.

Mihai SUCIU

1Mihai Suciu, Viraj spre obştesc, „Părinţii noştri, ţăranii”, Editura Brăduţ, Tg. Mureş, 1995, p.p. 12-131.
2Mihai Suciu, Rugă pentru pământ, Părinţii noştri, ţăranii, Editura Brăduţ, 1995, p.p. 10-11.
3C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Ed. Semne, Bucureşti, 2008, p. 69.
4C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Ed. Semne, Bucureşti, 2008, p. 32.
5Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti,1998, p. 26.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.