Crâmpeie de viaţă, în lumini şi umbre… | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 2 iulie 2020
Home » Cultură » Crâmpeie de viaţă, în lumini şi umbre…
Crâmpeie de viaţă, în lumini şi umbre…

Crâmpeie de viaţă, în lumini şi umbre…

„Am reuşit să găsim frumuseţea în locuri în care nici nu speram. Ştiam că o putem căuta în natură şi în creaţiile lui Brâncuşi, dar am descoperit-o şi în oraşele miniere muribunde, în ochii copiilor care se jucau printre grămezile de huilă”… (Péter Izabella, organizatoarea taberei de creaţie fotografică din Valea Jiului)

 

La sfârşitul săptămânii trecute, în organizarea Clubului „Prisma” din Miercurea-Ciuc a avut loc vernisajul unei expoziţii fotografice în care, din lipsă de spaţiu, au fost prezentate doar o parte dintre lucrările realizate în Valea Jiului de către 14 artişti fotografi harghiteni, reuniţi într-o tabără de creaţie al cărei suport financiar a fost asigurat printr-un proiect finanţat de Guvernul României, Departamentul pentru Relaţii Interetnice.

Ca de fiecare dată, şi acum, Izabella, în cuvântul său de deschidere, a accentuat „nevoia de joacă, de exprimare a membrilor clubului în vederea aducerii unor subiecte noi în actualitate, dar şi a unor noi puncte de vedere asupra lumii, esenţiale în arta fotografică”.

Trăgând cu coada ochiului în spate, la tabăra din acea parte a ţării, iniţiatoarea proiectului materializat în expoziţia intitulată „Periplu în Valea Jiului” consideră că, pentru descrierea activităţii din interiorul ei, cuvintele-cheie sunt „joaca de-a v-aţi ascunselea cu ploaia şi cu burniţa, care au îngreunat demersul fotografic”. Cu toate acestea, frumuseţea menită a schimba buna dispoziţie a fost găsită nu numai unde se aşteptau membrii grupului, ci şi în oraşele miniere muribunde, în care „feţele sărăciei şi ale dezastrului erau cât se poate de vizibile”.

Acolo frumos rămăsese doar sufletul oamenilor care „ne-au primit în casele lor şi ne-au lăsat să le explorăm viaţa cotidiană. În tot acest timp nu s-a pus problema că naţionalitatea noastră este diferită de a lor, un compliment rostit la un moment dat în maghiară făcându-i pe unii să zâmbească şi să exprime câteva cuvinte în limba vorbită cândva de bunica unguroaică”.

Elementul senzaţional al acestei tabere a fost asigurat însă de întâlnirea cu momârlanii, care, arăta Izabella, „se definesc ca rămăşite ale dacilor (maradvány, în limba maghiară), ce îşi păstrează tradiţiile, îşi construiesc casele aşa cum le construiau şi înaintaşii lor şi îşi îngroapă morţii în curte”.

Periplul în Valea Jiului a fost o experienţă inedită, imposibil de trăit dacă proiectul lor, al membrilor Clubului „Prisma” din Miercurea-Ciuc, nu ar fi beneficiat de sprijinul Guvernului României, Departamentul pentru Relaţii Interetnice, căruia i-au fost adresate mulţumiri, întrucât, sublinia realizatoarea lui, „aşa am înţeles ce oameni deosebiţi ne-a fost dat să întâlnim, ca să nu mai vorbesc despre locurile străbătute care ne-au întărit sentimentul că am ajuns într-o lume aparte. A fost practic o experienţă din care am dedus uşor ce norocoşi suntem, întrucât ceea ce pentru oamenii din Valea Jiului este realitatea cotidiană, pentru noi este doar un subiect fotografic ceva mai aparte”.

Înainte de deschiderea expoziţiei…

…am avut şansa de a schimba câteva cuvinte cu unii dintre expozanţi şi, mărturisesc, mi-a făcut plăcere să o cunosc pe Simona Braşoveanu, a doua prezenţă feminină a grupului celor 14, pe domnii Turcza Hunor, Cristian Martinas şi Veress Albert jr., care mi-au împărtăşit din impresiile culese la faţa locului şi mi-au însoţit paşii pentru a-mi oferi, în faţa lucrărilor realizate, explicaţiile de care mă arătasem interesată.

Simona, prietena Izabellei, asemenea colegilor ei, mi-a spus că vremea ploioasă le-a cam fost potrivnică, dar frumuseţea oamenilor şi cea a locurilor au lucrat în compensare. „M-a impresionat foarte mult sărăcia, mai ales la Aninoasa şi Petrila şi am avut sentimentul că cei ce trăiesc acolo nu o simt atât de mult ca noi. Eu am acasă tot ceea ce îmi trebuie şi parcă vreau mai mult, dar ei au cu mult mai puţin şi se mulţumesc cu asta!”.

Ceea ce se cuvine să mai amintesc în acest moment este cuvântul „pasiune”, şi o fac pentru că din pasiune s-au născut majoritatea lucrărilor membrilor Clubului „Prisma”, care, în viaţa de zi cu zi, se ocupă de cu totul altceva.

Ei bine, tot din pasiune s-a apucat să facă fotografie, acum vreo 6-7 ani, şi Simona, cu toate că visa la aşa ceva încă din copilărie, cam atunci atinsă fiind de microb şi Izabella, al cărei tată era fotograf profesionist. Întâmplarea face ca cele două domniţe să se împrietenească de-a binele în momentul în care, odată devenite membre ale clubului, încep să se viziteze. Astfel, răsfoind albumul foto al familiei Braşoveanu, cele două descoperă cu bucurie că pozele din copilărie ale Simonei erau făcute de tatăl Izabellei…

O poveste care mi-a rămas în minte şi pe care am dorit să o relatez succint, pentru că mi-a plăcut, dar nu a fost singura, deoarece, rând pe rând, alte poveşti aveau să mă cucerească în egală măsură, spuse fiindu-mi de cei trei domni, realizatori ai unor lucrări sub care şi-au pus semnătura, sau despre lucrările altor colegi cu care, în tabără, au împărtăşit destule impresii…

Primul „popas” pe drumul imaginar l-am făcut la Biserica ortodoxă de la Densuş, despre care se spune că nimeni nu poate afirma cu exactitate când a fost ridicată. Lăcaşul de cult, în care şi azi sunt oficiate slujbe religioase, are „zidurile construite din cărămizi cu inscripţii romane, creneluri, pietre funerare, blocuri de marmură şi coloane luate de la Sarmizegetusa”.

Când am ajuns în dreptul Gării din Băile Herculane, unde în 1887, Elisabeta, împărăteasa Austro-Ungariei, cunoscută sub numele de Sissi, aflată acolo pentru o cură de apă termală, i-a întâmpinat pe regele Carol I şi soţia lui, m-am necăjit puţin, realizând cât de mult pierduse acest obiectiv din grandoarea de altă dată. Păcat…

Nici nu am depăşit bine momentul, că o altă lucrare mi-a atras atenţia! Aveam în faţă chipul unui localnic care părea a fi identic cu chipul lui Decebal din paginile de istorie şi, de îndată, m-am dus cu gândul la momârlani. Nu mă înşelasem făcând asemănarea, deoarece autorul fotografiei avea să-mi spună că tocmai acesta a şi fost motivul pentru care l-a ales…

La pas domol, am trecut prin faţa barăcilor în care ajunseseră în zonă coloniştii, „iar acum, când minele s-au închis, din tot ce a mai rămas răzbate doar durerea, adevărat, de multe ori înăbuşită”. De la distanţă îmi arunc în grabă privirea peste unul dintre turnurile Castelului Huniazilor, acolo unde am ajuns pentru prima dată în anii studenţiei, şi recepţionez cu bucurie că o bună parte din structura sa de rezistenţă a fost refăcută, după care îmi îndrept privirea către „Coloana Infinitului”. Era singura expusă, dar nu era singura imortalizată! „A plouat atât de tare când am ajuns la Târgu-Jiu, încât nu credeam că vom reuşi să facem vreo fotografie, dar am avut răbdare şi răbdarea ne-a fost răsplătită”.

Înainte de a vă recomanda dumneavoastră, cititorilor acestor rânduri, să nu pierdeţi ocazia de a vedea sau revedea imaginile despre care vă vorbesc acum, am să vă spun că cel mai mult m-a întristat un portret al unui copil frumos, pe a cărui faţă şi ale cărui mâini se afla în strat subţire o pulbere de culoare neagră şi, vrând-nevrând, m-am gândit la viitorul lui proiectat într-o zonă parcă fără viitor…

Sigur, tot ce am văzut m-a încântat, dar nu tot ce m-a încântat vă pot prezenta în câteva rânduri, mai ales că au fost expuse 30 de lucrări jurizate, după cum sublinia d-l Szabó Attila, preşedintele Clubului „Prisma”, care aveau sub ele înscris numele a 14 autori.

Şi totuşi, nu voi pune punct relatării mele înainte de a consemna şi câteva păreri ale unor persoane care au ţinut să fie prezente la vernisaj: „Îl însoţesc pe prietenul meu Zoltán, îi place arta fotografică şi am dorit să ne bucurăm împreună de ceea ce vedem. Lucrarea mea preferată e una în care copiii se aruncă pe un morman de nisip”, spune o tânără frumoasă, pe nume Edit; „Am fost şi eu în zona aceea, acum zece ani, şi mi se pare interesant să revăd peisajele şi schimbările survenite în intervalul de timp care a trecut. Mai mult chiar, prietenul meu are ca hobby fotografia şi am vrut să-i fiu alături”, mă lămureşte Katalin; „Am făcut parte din grupul fotografilor, dar am plecat la Budapesta, unde am locuit o perioadă, fără a rupe relaţia cu ei. Acum am revenit acasă şi doresc să mă înscriu în Club. Sunt fotograf profesionist”, spune încântată Mónika; „Eu am venit aici pentru că mă interesează fotografiile şi pentru că sunt în bune relaţii cu cei de la Clubul Prisma. Mi-a plăcut tot, dar cel mai mult mi-a plăcut peisajul Simonei şi biserica lui Hunor”, afirmă cu multă naturaleţe, la cei 17 ani ai ei, domnişoara Katalin, elevă la Liceul „Márton Áron” din Miercurea-Ciuc.

În aşteptarea expoziţiei ce va marca împlinirea a 30 de ani de la înfiinţarea Clubului „Prisma”, eveniment prevăzut a avea loc cât de curând, vă las să admiraţi imaginile care ilustrează acest text, mult mai puţine la număr faţă de câte mi-aş fi dorit să fie…

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.