Când lucrurile încă nu aveau nume | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 15 septembrie 2019
Home » Cultură » Când lucrurile încă nu aveau nume
Când lucrurile încă nu aveau nume

Când lucrurile încă nu aveau nume

„Un veac de singurătate” este prima operă literară, după Geneză, care ar trebui să fie citită de întreaga omenire. (The New York Times, 1967).

Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul. Este a treia frază din romanul Un veac de singurătate şi de ea aş fi avut nevoie în disputa cu profesorul, logicianul şi eseistul Henri Wald, dispută din care m-am ales cu cea mai mică notă din trimestru, după ce că eram absolut singurul de acolo care-i citise cărţile şi, culmea, eram aproape de acord cu ele. Tema era preeminenţa gândire-limbaj, iar eu susţineam că în dimineaţa gândirii umane imaginea subiectivă a obiectelor stă la baza limbajului şi a avut prioritate în alcătuirea gândirii, iar profesorul susţinea că prioritatea aparţine direct limbajului, fără nici o intermediere, deoarece nu poţi gândi în absenţa cuvintelor.

Prin fraza citată, Gabriel Garcia Marquez m-ar fi ajutat mult, doar că în momentul acelei întâmplări scăpasem din vedere că „realităţile” marilor scriitori sunt adeseori mai adevărate decât viaţa, iar scrierile columbianului mă marcaseră atât de mult încât nici nu-mi trecea prin cap că ar putea fi aduse drept argument în ocazii aşa de banale cum este un examen.

Pe atunci, în mintea mea – şi poate chiar în realitate – cuvântul scriitor însemna mai mult decât un examen, o slujbă, un apartament sau o dragoste. Adică numele unui zeu nu putea fi invocat în orice împrejurare laică.

Trecerea lumii către viitor mi-a dat în mod ciudat dreptate, fără să sper vreodată că în timpul vieţii mele anumite lucruri ar putea lua astfel de dimensiuni incredibile: în 2002, primul volum din proiectata trilogie a memoriilor lui Marquez, A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, s-a vândut în Mexic sub protecţia transportoarelor blindate însoţite de militari înarmaţi, iar în Columbia un camion cu volume a fost pur şi simplu luat cu asalt.

Îmi permit să fiu subiectiv, pentru că şi Garcia Marquez a devenit celebru prin sublimarea stărilor sale subiective: ştirea că un camion cu cărţi este luat cu asalt de cititori într-o epocă a ignoranţei este de o mie de ori mai importantă decât faptul că Băsescu a câştigat de două ori preşedinţia României ori că, actualmente, Ponta este premier. Despre Iliescu nici nu mai vorbesc, el nici nu există într-o asemenea ecuaţie, aşa cum nu există Obama sau Putin; există însă Che Guevara şi Fidel Castro, cu care Marquez a fost prieten la cataramă, spre disperarea elitelor noastre de dreapta, care consideră că din această pricină nu e tocmai cusher să invoce opera magicului latino-american.

Sigur, oamenii se pot face de râs în diverse moduri şi într-un stat democratic nici măcar poliţia nu-i poate opri, cu toate că Toamna patriarhului este o alegorie a dictaturii cum încă nici un scriitor român, rus sau american, de stânga sau de dreapta, comunist sau anticomunist, n-a făcut-o.

După asaltul camionului cu volumului întâi, nu ştim cât şi în ce măsură următoarele cărţi proiectate din memorii au fost finalizate. Din puţinele informaţii care au transpirat după debutul bolii scriitorului, se zice că volumul 2, care cuprinde perioada faimei planetare şi a Premiului Nobel, ar fi fost aproape de finalizare prin 2002, iar al treilea ar fi dedicat personalităţilor mondiale care i-au fost prietene. Ar fi fascinant şi un volum de corespondenţă cu Fidel Castro, de regulă al doilea cititor al tuturor scrierilor sale după soţia Mercedes, care-i punea în fiecare dimineaţă în stânga mesei de scris o uriaşă vază cu trandafiri galbeni, pentru că galbenul vegetal era marota lui Gabito. Deşi ocupat până peste cap cu revoluţia, americanii şi discursurile sale pantagruelice, Fidel citea atent şi făcea observaţii de o acribie pe care ar invidia-o chiar şi Nicolae Manolescu, criticul literar care făcea şi el un fel de politică la Tusványos, aşezat între Tőkés şi Viktor Orban, precum Hristos între doi tâlhari.

Oricum, e de reţinut de la viaţă că oamenii sunt mai complecşi şi mai interesanţi decât imaginea lor reflectată politic; aşa, de pildă, s-ar putea ca Fidel să fie mai avizat în probleme literare decât ar fi, de exemplu, scriitorul Liiceanu în probleme politice. Stă drept exemplu alt uriaş latino-american, Vargas Llosa, care a luat-o în bot cât se poate de categoric candidând din partea dreptei la preşedinţia Peru-ului, un stat plin de relicve şi de săraci. De asta, probabil, cărţile lui Marquez apar la editura Rao, iar ale lui Llosa la Humanitas. În România, unde orice autor de cărţulie sponsorizată de fabrica de parizer se autodeclară scriitor, e posibil şi aşa ceva: cărţile alor noştri, de dreapta, apar la editura noastră, iar ale ălora, de stânga, nu. Sau invers. Oricum, concluzia amară este că valoarea n-are nici un rol în această absurdă împărţire.

Valoarea înseamnă perenitate. Uitaţi-vă la televizor: Băsescu în sus, Băsescu în jos; Ponta sus, Ponta jos; după care vin nişte fiinţe cu balcoane cât ligheanul care n-au auzit de Marquez, dar cred că joacă la Madrid. Toţi ăştia vor fi oale şi ulcele când nepoţii lor vor învăţa în manualul de literatură despre cătunul universal Macondo.

De asta nu amintesc nimic despre moartea lui Gabriel Garcia Marquez. N-are nici un rost, el este oricum veşnic. Mă gândesc cu milă la ceilalţi, care se cred acum veşnici, iar poimâine n-o să ştie nepoţii cum i-a chemat, mai ales dacă au trei nume.

Serios, credeţi că în 2025 numele Victor Viorel o să vă amintească, concret, de cineva anume?

M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.