Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (III)

Evreii din România, cu ajutorul ţăranilor români, au organizat un „transport clandestin” de-a lungul graniţei cu Ungaria pentru a-şi salva conaţionalii din ghearele lui Eichmann şi ale jandarmeriei ungare

În 1944, evreii din Transilvania de Nord (sub dominaţie ungară) înţeleseseră, în ciuda culturii lor maghiare, ce le pregătea Guvernul Ungariei. Cu toate acestea, deşi graniţa se afla foarte aproape, cunoşteau limba română, precum şi zona geografică, iar, în multe cazuri, aveau chiar rude în Transilvania de Sud, puţini au fost evreii care au fugit din Transilvania de Nord spre România.

Evreii din România, cu ajutorul ţăranilor români, au organizat un „transport clandestin” de-a lungul graniţei cu Ungaria pentru a-şi salva conaţionalii din ghearele lui Eichmann şi ale jandarmeriei ungare. Autorităţile române au ignorat operaţiunile de salvare. Totuşi, mulţi dintre refugiaţii care au trecut graniţa în România veneau de departe, din Budapesta sau din teritoriul Ungariei stabilit după Trianon. În satele şi oraşele transilvane măsurile împotriva evreilor au fost aplicate foarte rapid; iar în cele trei sau patru săptămâni care au precedat ghetoizarea, evreii au fost ţinuţi sub controlul strict al fasciştilor maghiari locali, astfel încât le era imposibil să scape. Pe de altă parte, evreii din Budapesta nu erau cunoscuţi de localnici şi se puteau furişa peste graniţă.

La 23 august 1944, România a întors armele. Deşi românii se temeau să deschidă porţile ţării duşmanului ereditar – Rusia – realismul românesc înţelesese că nu există alternativă. În acelaşi timp, Regele Mihai a cerut eliberarea Transilvaniei de Nord. Gestul României a constituit o surpriză totală atât pentru Berlin, cât şi pentru Budapesta, în învălmăşeala ce a urmat şi în timp ce nemţii erau ocupaţi cu consecinţele trădării României, Horthy Miklós a reuşit să debarce cabinetul imredyst şi l-a numit pe generalul Lakatos Gazda prim-ministru, însărcinându-l cu încheierea unui armistiţiu cu puterile occidentale.

Ca replică, comandamentul militar maghiar, în care existau prea mulţi comandanţi de origine etnică germană, a ordonat o acţiune militară preventivă, lipsită de orice speranţă de succes, îndreptată împotriva României. La 1 septembrie 1944, un duel de artilerie a izbucnit în apropiere de Sărmaşu. Evreii şi intelectualii români au fugit din Sărmaşu cu trenul. Totuşi, într-o gară, nu departe de Sărmaşu, un ofiţer superior român a oprit trenul şi i-a trimis pe toţi înapoi, dându-le asigurări că măsurile necesare de apărare fuseseră luate de partea română.

Principalul atac ungar a început la 5 septembrie 1944. Nu existau practic forţe ale armatei române care să se opună invadatorilor unguri.

Obiectivul Ungariei era ocuparea Transilvaniei de Sud şi stabilirea unei bune poziţii defensive pe crestele Carpaţilor şi ale Alpilor Transilvani. După ce a devenit evident faptul că acest obiectiv nu putea fi atins, maghiarii şi germanii au încercat, cel puţin, să atingă Mureşul şi să apere această poziţie, dar au eşuat. Efectivele româneşti reduse, împreună cu voluntari civili, au opus o rezistenţă înverşunată şi i-au ţinut la distanţă. Totuşi, trupe româneşti importante nu au putut fi deturnate de la misiunea lor de apărare a frontierei din cauza necesităţii strategice ce a asigurat tranzitul rapid şi eficient al trupelor sovietice prin Alpii Transilvani şi Porţile de Fier ale Dunării. Preţul acestui succes strategic consta în ocuparea temporară, de către armata ungară şi, într-o mai mică măsură, de cea germană, a 1.500-2.000 de mile pătrate de teritoriu românesc.

În jurul orei 10:00 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie 1944, armata ungară (cunoscută din 1848 sub denumirea de Honvéd, adică „apărătoarea patriei”) a intrat în Sărmaşu, cântând de răsuna valea, după cum îşi reamintesc martorii. Împreună cu trupele venea şi un fiu al Sărmaşului, Biró József, îmbrăcat în uniforma de locotenent al armatei ungare. Imediat, autorităţile de ocupaţie l-au numit pretor (echivalentul oficialităţii care, în administraţia română, răspundea de un judeţ). Îndată, Biró a cerut tuturor bărbaţilor unguri din sat, în vârstă de 15 până la 45 de ani, să se înscrie, ca voluntari, în Nemzetörség (Garda Naţională). Aproape toţi cei în cauză au dat curs acestei cereri. El a distribuit broşuri, tipărite în maghiară şi română, îndemnându-i pe evreii şi românii care se ascundeau să revină la casele lor. Armata şi statul ungar vor garanta securitatea şi drepturile populaţiei paşnice. În acel moment, 126 de evrei încă mai trăiau în sat.

Atunci Biró a luat legătura cu Varga Gyula, farmacistul din localitate, şi cu soţia sa, a organizat Garda Naţională; a stabilit o reţea de informatori unguri şi a ordonat o adevărată vânătoare împotriva evreilor, care se ascundeau, şi a intelectualilor români. Cu acordul său, locuinţele evreilor şi ale românilor care fugiseră erau prădate în mod sistematic de către populaţia maghiară. După aceste evenimente, Biró şi-a dat demisia, cedând atribuţiile sale localnicilor: Szalay Sándor, ca primar şi J. Cziráky, ca ajutor al său, ambii fiind simpatizanţi nazişti maghiari.

La 7 septembrie 1944, a treia zi de ocupaţie maghiară, un detaşament al jandarmeriei ungare – cu pene de cocoş la pălării şi cântând marşul dictatului de la Viena – a intrat în Sărmaşu. Sătenii mai vârstnici îşi aminteau de ei înainte de 1918; brutalităţile lor faţă de ţărani fuseseră notorii (jandarmii erau plasaţi numai în zonele rurale; oraşele aveau parte de o forţă poliţienească mai civilizată). Venirea jandarmilor a schimbat situaţia. Respectivul detaşament de jandarmi provenea de la fascista şcoală de jandarmi din Zalău, în apropiere de Sărmaşu, situată în partea ungară a Transilvaniei. Aceiaşi cadeţi participaseră, în mai 1944, la ridicarea şi deportarea la Auschwitz a evreilor unguri.

În luna septembrie 1944, linia frontului se afla la o distanţă maximă de 15-20 de mile, aşa că evenimentele s-au desfăşurat pe fondul zgomotului surd şi constant al artileriei, în timp ce militari unguri răniţi apăreau zilnic în Sărmaşu. În ciuda promisiunilor lui Biró, jandarmii încurajau populaţia maghiară să acţioneze împotriva evreilor şi a românilor. Ei făceau apel la temerile şi prejudecăţile ungurilor. A început o adevărată vânătoare împotriva prizonierilor de război români. Teroarea împotriva intelectualităţii româneşti, a prizonierilor de război români şi a evreilor care se ascundeau s-a extins şi în satele vecine. (Va urma)

NICHOLAS M. NAGY-TALAVERA

Comentarii:

comentarii