Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Dr. Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului Bucureşti: „Preocupat de cercetarea unor sertare etnice ale oraşului Bucureşti, unul este dedicat comunităţii maghiare, foarte dinamică, coerentă, putând vorbi despre o diasporă până la 1918”
Dr. Adrian Majuru ne spune că povestea Diasporei maghiare din Bucureşti îşi are originile în începuturile existenţei actualei Capitale a României.
De ce au ales maghiarii secui emigraţia? Cauzele sunt multiple, dar principalele se reduc la sărăcie, susţin cei care au cercetat îndeaproape fenomenul. Foametea prelungită, care a afectat zona estică a Transilvaniei în anii 1814-1817, i-a determinat pe mulţi secui să emigreze. Alţii au sărăcit în urma fărâmiţării proprietăţii. Având familii numeroase, cu câte 10-15 copii, nu au putut trăi din ce li se cuvenea fiecăruia după împărţirea pământului şi nu au avut unde să-şi vândă produsele agricole sau vitele. Nici munca meseriaşilor nu era plătită, cei mai mulţi neavând nici banii necesari pentru a intra într-o breaslă profesională. Şi au pornit către sud, ajungând la Bucureşti.
„În veacul al XV-lea, o comunitate de catolici ajunsă la Bucureşti şi-a ridicat o biserică, cu bunăvoinţa domnitorului, chiar în vecinătatea Curţii Domneşti, înconjurată de un parc renascentist de influenţă italiană. Ea a dispărut din cauza campaniilor otomane, dar călugării franciscani o ridică din nou la începutul secolului al XVI-lea, varianta actuală a Bărăţiei pe care o vedem astăzi în Bucureşti fiind de la 1810-1815. Maghiarii au continuat să vină în Bucureşti pe parcursul Evului Mediu şi mai abitir în modernitate, chiar şi după 1866, pentru că în oraşele României Mici, ale Valahiei şi Moldovei, era aproape totul de făcut pentru un liber profesionist: de la medic până la dulgher”, detaliază dr. Adrian Majuru.
Bucureştiul le oferea şansa de a-şi deschide propriile afaceri şi aveau vad, adică o clientelă numeroasă. Cercetările aveau să evidenţieze că maghiarii trăiau pretutindeni în oraş, „acolo unde puteau lega afacerea”, iar canalele care-i legau erau cele ecleziastice.
„Între timp a mai apărut în Bucureşti o Biserică Calvină, una Luterană, mai multe în loc de una încă din secolul al XVII-lea, apoi al XVIII-lea şi mai ales după Războiul curuţilor” – (15 iunie 1703 – 1 mai 1711), condus de Francisc Rákóczi al II-lea, primul război semnificativ al Regatului Ungar împotriva regimului Habsburgic – „când o bună parte din lucrătorii implicaţi în acest conflict au venit către Bucureştiul care era reşedinţă domnească. Negociau cu Domnitorul tranzacţiile legate de plecări, de emigrare şi obţineau acordul acestuia”, îşi continuă relatarea managerul Muzeului Municipiului Bucureşti.
La acea vreme, Bucureştiul devenise capitala definitivă a Ţării Româneşti. Unii maghiari s-au stabilit aici şi s-au bucurat de protecţie, alţii şi-au continuat drumul către Balcani şi către Occident.
Deşi se spune că a fost cea mai mare diasporă din Europa Orientală, comunitatea maghiară din Bucureşti număra în jur de 80.000-90.000 de locuitori în timpurile moderne. Dar s-a restrâns după Al Doilea Război Mondial, maghiarii emigrând, asemenea altora (evrei, armeni, francezi, austrieci, albanezi ş.a.m.d.), în ţările libere.
Astăzi, comunitatea maghiară din Bucureşti se bucură de o Casă de Cultură proprie, de educaţie în limba maternă, de publicaţii în limba maghiară, fiind activ şi Institutul Maghiar al Republicii Ungaria din Capitala României.
Cu toate acestea, până în prezent nu există o istorie scrisă, documentată ştiinţific a maghiarilor din diaspora românească de la începuturi şi până în prezent.
„Fenomenul este aproape inexplicabil, deoarece maghiarimea din Bucureşti are cel puţin doi istorici importanţi, şi anume Endre Veress şi Lajos Demény”, precizează managerul Muzeului Municipal Bucureşti.
Există, însă, un studiu despre diaspora maghiară din Muntenia şi Moldova, publicat în Egyházi Újság, gazeta comunităţii reformate, în 82 de episoade între 1931-1935, continuat în 1939 cu alte nouă episoade, întregul studiu fiind republicat într-un volum abia în anul 2000. Mai există o traducere a Istoriei literaturii maghiare a lui György Kristof – singura istorie a literaturii maghiare apărută în limba română, de la începuturi (1205) până în contemporaneitate.
Potrivit organizatorilor expoziţiei „Bucureştiul maghiar – Povestea unei diaspore”, cel care a încheiat seria scrierilor memorialistice – gen literar cultivat în literatura maghiară încă din sec. al XVII-lea de Kemény János (1607-1662), om de stat cu misiuni diplomatice şi în Ţările române, pentru scurt timp şi principe al Transilvaniei – este scriitorul, ziaristul şi traducătorul Domokos Géza (1928-2007), autorul unui număr de şase volume de amintiri care se referă în special la perioada în care a fost directorul Editurii Kriterion din Bucureşti, dar şi la activitatea politică desfăşurată de domnia sa din decembrie 1989 până în 1992 ca lider al Uniunii Democratice a Maghiarilor din România.
Istoria recentă a maghiarilor este completată prin publicarea de interviuri, cele mai importante fiind ale sociologului şi profesorului universitar Rostás Zoltán şi ale lectorului universitar Bányai Éva.
„Bucureştiul maghiar este o temă care are ani vechime, pentru că în urmă cu mai bine de un deceniu a apărut o carte a unei doamne din comunitatea maghiară, profesoară de Limba română la Bucureşti, pe care am determinat-o să pornească şi să finalizeze acest proiect. Preocupându-mă în mod special de cercetarea unor sertare etnice ale oraşului Bucureşti, unul este dedicat comunităţii maghiare, foarte dinamică, coerentă, putând vorbi despre o diasporă până la 1918. Drept urmare, m-am gândit că ar putea fi şi o expresie muzeală, o naraţiune muzeală care să definească istoricul acestei comunităţi în Bucureşti. Surpriza cea mai mare o oferă patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti, care este foarte variat, unde m-am bucurat să găsesc foarte multe şi diverse obiecte, care să completeze registrele pe care le-am ales despre biserică şi comunitate, despre medici maghiari, muzicieni maghiari, despre pictori maghiari, despre oameni simpli, despre şcoala maghiară şi despre presa maghiară din Bucureşti. Drept urmare, am ales şi o retroversiune care dovedeşte cât de relevantă este, până la urmă, zona de frontieră unde se întâlnesc popoarele şi conlucrează pe segmente profesionale distincte şi fac performanţă acolo; nu contează limba, ci ceea ce oferi prin abilităţile dobândite. Ei bine, acesta a fost Victor Babeş, român ardelean format la şcoala maghiară – Liceul, Facultatea de Medicină la Universitatea maghiară de la Budapesta, a lucrat acolo, a condus o serie de entităţi medicale”, explică dr. Adrian Majuru.
În cadrul expoziţiei care a fost deschisă marţi la Muzeul Oltului şi Mureşului Superior din Miercurea-Ciuc veţi putea vedea litografii semnate de Drocsáy Imre, fotografii realizate de Marele Atelier Fotografico-Artistic Marie Szőllősi, afişe ale unor concerte din 1933 susţinute de compozitorul maghiar Franz Liszt la Bucureşti, ceramică de început de secol XIX provenită din Covasna şi Harghita, Documente care se referă la activitatea dr. Victor Babeş, cromolitografii având ca subiecţi maghiari în costume tradiţionale semnate de Carol Popp de Szathmári, pictor şi grafician maghiar din Transilvania.
Vizitatorilor le vor fi prezentate şi scurte materiale video, despre compozitorul Franz Liszt şi despre pictorul Barabás Miklós.
„Din punctul meu de vedere, este prima dată când povestea unei diaspore se întoarce în centrul de emigrare. Spunem povestea celor care timp de generaţii, de veacuri au emigrat într-un loc şi povestea lor se spune în locurile de plecare ale antecesorilor. La ora actuală, maghiarii sunt singura comunitate etnică despre care putem spune că are această poveste care vine în zonele lor de plecare cândva”, a concluzionat curatorul dr. Adrian Majuru.
Încheiem redând cuvintele unui maghiar născut la Bucureşti în 1853 – Sándor József, fiul revoluţionarului Sándor Dénes, preşedinte al Asociaţiei Culturale Maghiare din Ardeal (EMKE), despre sentimentul trăit în diaspora: „Binecuvântată fie ţara care ne primeşte, naţia care ne oferă un cămin, religia care ne apără, legea care ne sprijină, străinul care vorbeşte o altă limbă, domnul care nu este doar fiul propriei sale ţări şi al propriului său neam, ci este şi om”.
DANIELA MEZEY
