Dacă pe noi nu ne-a întrebat nimeni nimic, măcar să-i întrebe pe tătari

martie 9, 2016 in Opinii

Îmi amintesc că, într-o oarecare împrejurare, în vremea veşnicelor pertractări dacă România să intre ori ba în NATO, să intre ori ba în Uniunea Europeană, la obsedanta întrebare de ce nu suntem băgaţi în seamă de Occident, d-l Andrei Pleşu spunea că asta se va întâmpla până când vesticii vor da de greu cu islamul. După care, previziona dânsul la o emisiune televizată, vom deveni un fel de consultanţi mondiali, deoarece nimeni nu are expertiza pe care o avem noi în relaţia cu Imperiul Otoman, relaţie din care, cu toată imensa diferenţă de putere, am ieşit până la urmă fără moschei, am rămas creştini ortodocşi, avem neveste fără burka şi suntem cât se poate de vii ca popor.

Până la urmă am intrat în cele două organisme, dar nu ca experţi în relaţiile cu islamiştii, ci în calitate de negustori care ne-am vândut ţara pe nimic. Au venit apoi multe peste lume: Al-Qaeda, Irakul, Afganistanul, acum ISIS – şi iată că nu ne-a valorificat nimeni experienţa în relaţia cu otomanii. Nu ne-a întrebat nimeni nimic şi nici nu le-a tunat prin cap să ne întrebe. Drept este că, închipuindu-şi că le ştiu pe toate, atât americanii, cât şi occidentalii au făcut-o lată de tot, ba ne-au târât şi pe noi în balamuc odată cu decizia prezidenţială a înţeleptului Emiluţ cel răpus de sistem, dar consultanţi mondiali tot n-am devenit. Suntem mereu pe funcţie de „solidari”. Solidari cu NATO. Solidari cu UE. Solidari cu cei spulberaţi de bombele jihadiştilor. Solidari pur şi simplu. Cam ăsta-i rolul nostru rezervat în politica mondială, până acum.

Parascovenia cu refugiaţii e ultima prostie a Occidentului, aia cu multiculturalitatea fiind ceva mai veche. Intelectualii din Vest, neexperimentaţi cu otomanii, credeau până mai ieri că e minunat să ai cartiere de arabi, care-şi cultivă acolo cultura şi religia lor, prinşi într-o mare horă a frăţiei şi respectului reciproc cu megieşii chinezi, turci, thailandezi, magrebieni. Iar în vreme ce gazdele se ocupă de artă şi cultură, imigranţii rezolvă problema demografică şi prestează muncile pe care ei nu le vor. O, dulce reverie… S-au trezit nu numai că n-au rezolvat nimic, dar că pot fi daţi afară din propriile localităţi şi, după cum spun unii, cândva, chiar din propriile ţări. Iar de lucrat vor lucra mult şi bine până la 70-75 de ani, pentru că imigranţii recenţi n-au de gând să muncească deloc.

Dacă occidentalii cei vechi ne-au permis intrarea în UE fără a avea de gând să ne întrebe ceva vreodată, măcar pentru a avea o imagine asupra propriei lor probleme ar putea să-i întrebe câte ceva pe tătari. Da, ştiu, în imaginarul nostru au un profil prin excelenţă negativ, pentru că în timpul năvălirilor problema noastră era tocmai tătarii şi adeseori aliaţii lor, otomanii. Privind global însă şi prin prisma contemporaneităţii, e de constatat că tătarii sunt un popor islamic care nu posedă o ţară şi e risipit în toată lumea, dar intelectualii tătari, în mare parte de provenienţă crimeeană, au încă din secolele XVIII-XIX proiecte de reformare a religiei, educaţiei şi mentalului după model occidental. Egalitatea femeii cu bărbatul ar fi una din ideile de neconceput nici astăzi în islamul tradiţional, dar tătarii au avut 4 femei deputat în primul lor Parlament Naţional, ales în 1917. De menţionat că Republica Tătarilor Crimeeni (lichidată de bolşevici) se înscrie în istoria lumii ca fiind prima Republică din arealul turcic şi islamic.

Tătarii au fost singurii care au dorit să practice un islam naţional, reformat după model lutheran, dar din păcate reforma tătară a fost blocată de autorităţile ţariste, aşa cum în zilele de azi teritoriul lor natal, Crimeea, a fost adjudecat de ţarul Putin. În tradiţia republicilor sovietice din Asia Centrală – şi acum în statele succesoare – tătăroaicele sunt cunoscute drept cele mai emancipate femei musulmane.

Aflu cu surprindere, dintr-un relevant text din revista Sinteza, aparţinând istoricului şi profesorului universitar Tasin Gemil, că după 1991 aceste vechi idei reformatoare au fost actualizate de elita tătară contemporană sub forma conceptului de Euroislam. Aceste preocupări moderniste se datorează şi faptului că, neavând un stat care să-i protejeze, tătarii au fost nevoiţi să-şi creeze abilităţi de supravieţuitori asemănătoare evreilor şi palestinienilor.

Profesorul Gemil vede integrarea în valorile occidentale ca fiind (şi) calea pentru salvarea identităţii istorico-culturale a tătarilor dobrogeni. Toţi tătarii din România sunt din Crimeea şi au venit aici după primul val de agresiune a Rusiei de la 1783, când are loc prima anexare a Crimeii. Ei sunt puternic ataşaţi de religia islamică, fără a fi habotnici sau extremişti. Turcizarea lor (fenomen în curs) este considerat un proces nefast, iar românizarea imposibilă, cazurile de creştinare fiind rare şi numai în urma căsătoriei. Ca atare, spune profesorul Gemil, integrarea europeană este singura cale dezirabilă pentru viitor, ţinând cont de tentativele istorice şi disponibilitatea actuală a acestui popor fără patrie de a se moderniza şi occidentaliza.

G. Mihail