Cruci la răscruce de lumi

„CIMITIRUL TRIST” DIN VOŞLOBENI (II)

În timp, s-a renunţat la obiceiul bocitului. Au murit şi bocitoarele de ieri, strămutate în loc cu verdeaţă. Chiar dacă vagi ecouri de bocet mai reverberează în memoria celor mai vârstnici dintre săteni, bocetele mureau şi ele, aidoma altor specii folclorice sau cutume legate de existenţa şi non-existenţa ţăranului autentic. Din fericire, a supravieţuit credinţa, chiar dacă a mai pierdut din tărie, după ce a fost liant fezabil, ţinând grămăjoară o comunitate străveche, care şi-a prezervat peste veacuri şi momente nu totdeauna prietenoase, nu fără sacrificii, pecetea etnicităţii. După părintele protopop Gligore Vizoli, cel care i-a încredinţat autorului manuscrisele ajunse la „terapie intensivă” şi revigorate de profesorul Oprişan, obiceiul ar fi dispărut din nevoia de comprimare a serviciului religios al prohodului, adaptat la vremuri şi – de ce nu? – la vreme, moartea neavând un anotimp preferat. Ar fi un motiv, dar nu trebuie uitat că depunerea decedatului la „Casa mortuară” din pragul cimitirului, unde aşteaptă cele trei zile „reglementate” până să fie transferat la „casa de veci” din cimitir a redus mult doza de spectacular (în notă tragică, funebru) a ceremonialului înmormântării la Voşlobeni, renunţând la unele obiceiuri circumscrise momentului. Alta era situaţia când ceremonia se derula la „casa mortului”, prohodit în ograda acestuia în prezenţa întregului sat, nelipsind nici rudele de mai departe. Parcă aveau mai mult timp, dar şi mai multă răbdare. Probabil, şi respect. Vrem, nu vrem, vremurile se mai schimbă. Şi nu doar în bine.

Bocetele culese de Ioan Oprişan au avut şansa reanimării. Au supravieţuit printr-o conjunctură favorabilă. Create la comandă, autorul celor mai multe dintre aceste poezioare, cantorul-învăţător Ioan Colceriu, trăitor în prima jumătate a veacului trecut, le-a notat cu grijă pe foi de hârtie. Unele s-au degradat, altele şi-au păstrat lizibilitatea. Bocetele sunt construite pe o schemă, o structură-şablon, diferenţiate prin date concrete din CV-ul decedatului. „Cantorul Ion Colceriu le strânge însă mai puternic în chingile sale formale, nepermiţându-le să-şi ia zborul individual”, constată autorul, remarcând şi implicarea afectivă a versificatorului, consătean şi contemporan cu referentul său, decedatul. Valoarea artistică a versurilor este fluctuantă, în funcţie de dispoziţia şi inspiraţia autorului acestor poezioare-cântecele, nelipsite de figuri de stil izbutite, metafore, comparaţii (copiii – stele sau floricele), abordări filosofice profunde referitoare la rostul omului pe pământ, viaţa ca „umbră şi vis”, deşărtăciunea lumească putrezind în mormânt etc. (însuşi autorul volumului susţine superioritatea bocetelor din Livezi, sat izolat, alcătuit prin „roirea” străbunilor întemeietori din Voşlobeni!). Dar nu neapărat reuşita literară a bocetelor prevalează, cât valoarea documentară, reconstituind un segment de istorie, inclusiv socio-umană, a satului Voşlobeni.

Şi dacă Ioan Colceriu nu a apucat să-şi adune sub două coperţi bocetele, a reuşit să editeze şi să tipărească o cărticică bisericească: „LITURGIA, urmată de Pricesne în versuri PENTRU TOATE SĂRBĂTORILE ANULUI ÎNTOCMITE DE IOAN COLCERI, cantor-înv.” (Tipografia I. Kahan, Gheorgheni). Nu lipseşte nici din acest volumaş bocetul: „Vers. Fun. La un învăţător.” (am respectat ortografia autorului). Pe trei pagini, este evocat un alt confrate, predecesor al său, Nicodim Rusu, ctitorul învăţământului modern din sat. După o viaţă activă, în care „Pe mulţi el a învăţat,/Multe sfaturi bune a dat,/La biserică a cântat,/Şi mulţi morţi a îngropat”, cu „sufletul obosit,/Eşind din trup-i trudit”, distinsul dascăl bătea la porţile veşniciei, regretat şi bocit de întreaga suflare a obştii săteşti, pe care a luminat-o decenii la rând.

Menţionăm că Ioan Colceriu, cantorul-învăţător, pe care am avut prilejul de a-l cunoaşte în copilărie, fiindu-mi vecin, fixat în memoria mea ca un „Domnu’ Trandafir” al Voşlobenilor, nu era tatăl învăţătorului „civil”, laic, Grigore Colceriu-Dandu, dascăl preţuit, de certă vocaţie, la rândul său, localnic din altă încrengătură, cu nume de familie dublu (unul dintre fraţii lui… „Spiridon”, alias Colceriu-Dandu Petru).

Ar fi de explicat şi extensia din paranteză a titlului de pe coperta 1: „locul de origine al familiei Creangă”, atribuit Voşlobeniului. Temă investigată de mari personalităţi ale culturii noastre de talia unui Sadoveanu sau Călinescu. Nu de mult, regretatul scriitor bistriţean Teodor Tanco o „readucea acasă”, în Transilvania”, pe mama scriitorului, Smaranda Creangă, fiica lui David Creangă. După tată, Ion Creangă ar fi trebuit să poarte numele Ion Ciubotariu, ca fiu al lui Ştefan a Petrii Ciubotariu. A adoptat numele bunicului matern din Pipirig printr-un tertip: spre a fi admis la Seminariul Teologic din Fălticeni, trebuia să certifice înrudirea cu un preot. Ţăranul Ştefan din Humuleşti nu putea atesta o asemenea înrudire. Or, mama, Smaranda Creangă, care ţinea morţiş să-şi vadă fiul popă, a descoperit prin încrengătura de rudenie paternă un asemenea „garant”. Cât despre obârşie, unii susţin că şi David Creangă ar fi trecut munţii, imigrat în Moldova din Ardeal. Creangă însuşi „…ar fi încercat şi el să pipăie locurile de provenienţă ale neamului…”, afirmă cercetătorul Oprişan în susţinerea subtitlului cărţii sale. Într-adevăr, „Amintirile din copilărie” ale marelui povestitor conţin referinţe la obârşia sa ardelenească. Iar cel mai apropiat „Ardeal, dincoace de muntele zăgăzuit de Cheile Bicazului, este identificat şi acum, ca şi atunci, prin toponimul Voşlobeni (cea mai veche atestare documentară a aşezării datează din anul 1630, dar cu rădăcini mult mai adânci).

La rândul meu, din departe în aproape, am construit un puzzle al chestiunii, genealogia lui Ion Creangă, cu atât mai mult cu cât străbunicul meu făcea parte din încrengătura Ciobotarilor din Voşlobeni.

Citez: „Strămoşul (lui I. Creangă – n.n.), Ioniţă Ciubotariul (…) moare la Humuleşti în 1831. Lăsa doi copii, ştiuţi, pe Petrea, moşul povestitorului, pe care acesta putea să-l cunoască, fiindcă bătrânul murea la 10 ianuarie 1846, în vârstă de 60 de ani (…), şi un Luca sin Ioniţă Ciubotariul (…). Petrea însuşi are trei fii, pe Vasile, pe Andrei şi pe Ştefan… (George Călinescu, Ion Creangă, viaţa şi opera, Ediţie nouă revăzută, Editura pentru Literatură, 1964, p. 17). Nu este de neglijat bibliografia impresionantă la care a apelat Călinescu: 250 de titluri. De văzut şi alte date interesante şi convingătoare, argumentând obârşia ardelenească a povestitorului, pribegirea antecesorilor „din cauza ungurilor şi a papistaşilor” (M. Sadoveanu, în prefaţa la ediţia 1958 a „Amintirilor…”).

Aşadar: Ioniţă Ciubotariu (1766 (?) – 1831, Petrea Ciubotariu (1786 – 1846), Ştefan a Petrii Ciubotariu (1807 – 1858), Ion Creangă (1837 – 1889). În Voşlobeniul meu, numele Ciobotariu este prolific. Trei preoţi cu acest nume de familie au „sfinţit” aproape întreg veacul al XIX-lea: George, Teodor, Ioan, „într-o succesiune de familie”, după cum susţine istoricul Vasile Netea. Ultimul, Ioan Ciobotariu (1843-1883), străbunicul meu, a repausat la doar 40 de ani, răpus de „tifosu”, la două săptămâni după ce slujise la căpătâiul unui „june” cu numita maladie. Era contemporan cu Ion Ciubotariu din Humuleşti, alias Ion Creangă şi, de ce nu, veri buni. Alt argument „de bun simţ” cum spun istoricii: la Voşlobeni, se confecţionau şi se purtau ciubote la Humuleşti – opincuţe.

Documente ale vremii menţionează mai multe valuri de transfugi de pe moşia grofului Lazar din Lăzarea, care îşi extinsese alodiul şi peste satul meu.

Recapitulând, piesa lipsă din puzzelul meu ar fi numitul Ioniţă Ciubotariu. Nu-mi rămâne decât să depistez un Ioniţă Ciubotariu în Voşlobeni (încrengătură antroponimică bogată, spuneam!) pe la finele veacului al XVIII-lea şi să-l „pribegesc”, alături de tatăl său şi de alţii din neam, peste munţi, în ţinutul Neamţului („de teama ungurilor şi a papistaşilor”. „Papistăşirea” Voşlobenilor – catolicizarea – s-a săvârşit în intervalul 1735-1750 iar ungurii, numiţi „săcui”, erau aduşi în Transilvania în secolul al XIV-lea cu misiunea ostăşească de a apăra hotarul estic al Imperiului Habsburgic). Întreprindere deloc lesnicioasă, dar merită încercat. Până la acest moment, documentele accesate, inclusiv o conscripţie numind românii pribegiţi în Moldova de pe moşia grofului Lazar din Lăzarea, nu mi l-au scos în cale. Important este că, indiferent de obârşie, Ion Creangă este un bun al acestui popor, dar nepreţuit oferit românilor de Marele Creator.

Încheiem cu un gând de preţuire şi recunoştinţă distinsului profesor doctor I. Oprişan pentru truda încununată cu reuşita unei cărţi, remarcabilă şi necesară. Va fi oaspete drag, oricând binevenit, în satul transilvan Voşlobeni, care nu a trecut nebăgat în seamă nici de marele savant Nicolae Iorga; impresionat de puterea de dăinuire a românului într-un spaţiu geografic sufocat de aşezări complet şi ireversibil secuizate din Ciucul de Sus ori de pe Mureşul de Sus (Depresiunea Giurgeului), istoricul situa insuliţa de românitate în sfera miracolului. Iar în urmă cu exact 90 de ani, în vara anului 1933, reputatul sociolog Dimitrie Gusti adăsta în sat cu o echipă de studenţi, atras de originalitatea folclorului. Din păcate, rezultatele cercetării efectuate, concretizate într-o culegere de folclor local şi o monografie a aşezării, au dispărut fără urme. Poate, nu întâmplător.

Prof. dr. Mihai Suciu

Comentarii:

comentarii