Universitatea de Vară Izvoru Mureşului: „Biserica Ortodoxă Română şi românii de peste hotare, în anul Centenarului” | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 20 iulie 2018
Home » Societate » Universitatea de Vară Izvoru Mureşului: „Biserica Ortodoxă Română şi românii de peste hotare, în anul Centenarului”
Universitatea de Vară Izvoru Mureşului: „Biserica Ortodoxă Română şi românii de peste hotare, în anul Centenarului”
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Universitatea de Vară Izvoru Mureşului: „Biserica Ortodoxă Română şi românii de peste hotare, în anul Centenarului”

Mănăstirea de la Izvoru Mureşului cu hramurile Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, supranumită Biserica Românilor de Pretutindeni, şi-a deschis larg porţile, săptămâna trecută, pentru a-i primi pe românii din comunităţile istorice şi Balcani, precum şi pe cei din diaspora, care se reunesc an de an la Universitatea de Vară

Seminarul „Biserica Ortodoxă Română şi românii de peste hotare, în anul Centenarului” a fost găzduit de aşezământul monahal ctitorit de IPS Ioan Selejan şi sfinţit în anul 2000, de Sântămăria Mare, de către Preafericitul Patriarh Teoctist. Un seminar care avea să fie emoţionant, cu mărturisiri şi aduceri aminte ale românilor de peste frontiere.

Conform uzanţelor, cursanţi şi lectori au trecut pragul Sfintei Biserici, pentru o scurtă slujbă de binecuvântare oficiată de PS Andrei, episcopul ortodox al Covasnei şi Harghitei. „Unde este episcopul, acolo este biserica, unde este biserica, acolo este poporul iubitor de Dumnezeu”, a spus PS Andrei, reproducând una dintre zicerile dragi sufletului, atribuită Sfântului Ciprian al Cartaginei, părintele eclesiologiei creştine.

Deschizător al dezbaterilor, înaltul ierarh a socotit că „este foarte greu să vorbeşti despre românism în anul Centenarului, când toţi care simt româneşte îşi îndreaptă gândurile la activitatea pe care a avut-o vrednicul de pomenire Miron Cristea”, dimpreună cu bunii preoţi slujitori ai sfintelor altare, protopopii care au iniţiat deplasările la Marea Unire de la Alba Iulia, unde credincioşii au strigat, în consens, „Dorim să ne unim cu Ţara!” „A fost, matematic vorbind, rezultatul radicalilor pe care poporul român, începând din secolul al XVII-lea şi până în 1918 a aşezat în pagina istoriei naţiunii române dragostea, frăţietatea şi simbolistica hărţii pe care noi o avem astăzi. Începând de la Patriarhul Miron Cristea şi până în zilele noastre, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Române nu a făcut altceva decât să-şi păstreze identitatea românească şi legea noastră strămoşească – credinţa ortodoxă, păstrată în faptă şi în cuvânt”, a declarat episcopul Covasnei şi Harghitei.

Vorbind despre rolul bisericii şi despre menirea ei, PS Andrei a arătat că, în cei 28 de ani de libertate, Biserica Ortodoxă Română (BOR) a fost alături de credincioşii ei, pentru care a înfiinţat nenumărate episcopii în diaspora română şi în ţară, amintind de Mitropolia Germaniei, Luxemburgului şi a Europei Centrale, de Mitropolia de la Paris cu toate episcopiile sufragane şi de cele din îndepărtatele ţări nordice Danemarca, Norvegia şi Suedia. „Se slujeşte pretutindeni, până peste ocean, în America, unde, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, anul trecut s-a înfiinţat Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi. Apoi Episcopia Canadei. Să nu uităm frumoasele lucrări săvârşite de BOR în Basarabia, în Serbia şi în Ucraina. Astăzi ne putem bucura de libertate duhovnicească, de libertate creştinească şi Dumnezeiască, pentru că Hristos Domnul coboară în fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie şi apoi în Sfintele Taine ale Bisericii Noastre”, a rostit PS Andrei, binecuvântându-i pe ambasadorii limbii, culturii şi tradiţiilor româneşti prezenţi la Universitatea de Vară.

Pentru o justă înţelegere a tragediei românilor din Valea Timocului, părintele Doru Ovidiu Ursu, paroh al Borului şi al Gorneanei, a făcut o scurtă incursiune în istorie.

Înainte de 1803, în Timoc exista biserică în limba română, sub omoforul Episcopiei de Râmnic, şcoală românească şi învăţători. În 1803 a început războiul împotriva turcilor şi românii din Timoc au sărit în ajutorul „fraţilor sârbi” – mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa –, să iasă victorioşi din conflictul armat.

Tragedia românilor din estul Serbiei a început după război, în 1812, sub sârbi, învăţământul în limba maternă a fost interzis în şcoli, profesorii au fost alungaţi peste Dunăre, iar preoţii au devenit persoane indezirabile şi au fost izgoniţi. Birurile au crescut exagerat şi o mare parte dintre românii din Timoc au trecut Dunărea, în România.

„Totul a culminat cu o vizită a episcopului sârb Melentie Vuici în bisericile românilor şi, văzând că scrisul de pe picturi era în limba altora, a dat ordin ca toate frescele să fie coborâte sau să se picteze peste ele sfinţi din biserica ortodoxă sârbă şi să se scrie în chirilică, iar cărţile bisericeşti ortodoxe româneşti să fie aruncate, să se piardă. După vopsirea icoanelor ortodoxe româneşti, după distrugerea cărţilor, s-au făcut liste cu numele pe care românii trebuia să le dea copiilor lor, nu se mai putea să fie Ion, Nicolae, Pătru; începea procesul de sârbizare. S-a interzis să se vorbească limba română pe stradă, iar cei care erau prinşi încălcând această dispoziţe, erau schingiuiţi sau trimişi la închisoare. Asta au fost obligaţi să îndure românii din Timoc de două secole încoace”, a povestit preotul Doru Ovidiu Ursu.

Afirmă cu tărie că români au fost dintotdeauna „şi dincolo de Prut, şi la sud de Dunăre, indiferent de ce încearcă, chiar şi acum, unele autorităţi, să ne împartă în moldoveni, vlahi sau volohi ori alte nume date neamului nostru; oricine citeşte trei cărţi, poate să îi combată cu o sută de argumente; iar când nu mai au argumente, să le spună ce ne-a spus secretarul de stat de la Belgrad: să fim bucuroşi că încă nu ne-a tăiat nimeni la gât”, a continuat parohul Borului şi al Gorneanei.

În 2002, tânărul Boian Alexandrovici, în vârstă de 24 de ani, dornic să îşi cunoască originile, a aflat că strămoşii lui erau români. Curiozitatea şi insistenţa aveau să-i aducă dizgraţia episcopului sârb Iustin, dar tânărul, hotărât „să facă ceva pentru neamul lui, care părea pierdut”, a bătut la poarta episcopului român de la Vârşeţ, PS Daniil, la Negotin şi, după alte câteva întrevederi, a plecat de la înaltul ierarh cu o binecuvântare de înfiinţare a unui protopopiat şi cu o Sfântă Evanghelie.

Astăzi părintele Boian este vicarul Timocului şi protopop al Protopopiatului Daciei Ripensis. Cu osteneala sa – în ciuda conflictelor îndelungate cu autorităţile sârbe şi a opoziţiei Bisericii Ortodoxe Sârbe, care se teme să-şi piardă influenţa în această zonă – au fost înfiinţate în estul Serbiei 26 de parohii, în care slujesc 8 preoţi.

„Eu nu mă văd preot în altă parte decât acolo. Pentru oameni, pentru comunitate, Biserica este legătura cu Ţara Mamă, pe care nu am avut-o până acum 15 ani. Soacra mea are 60 de ani, a fost botezată abia la 48 de ani şi până să poată să meargă la biserica din Malainiţa (prima biserică ortodoxă din Timoc în care limba liturgică este româna, ridicată în 2003 de preotul paroh Boian Alexandrovici din fonduri proprii – n.a.), nu a ştiut că în biserică se mai fac şi altfel de slujbe în afară de înmormântări. Este un apostolat ce facem acolo. Nu vrem decât să avem drepturile sârbilor din România. E inacceptabil să aibă aici, în România, 56 de parohii, 3 protopopiate, 5 mănăstiri, Episcopie şi Vicariat pentru mai puţin de 45.000 de sârbi, iar în Valea Timocului să nu avem dreptul, să fim împiedicaţi să construim biserici pentru cei 350.000 de români”, a pledat părintele Ursu.

Mulţi timoceni spun că părintele Boian este cel care l-a readus pe Dumnezeu în comunitatea românilor din estul Serbiei. Preşedintele Asociaţiei „Ariadnae Filum” din Timoc, Zavişa Jurj, îşi aminteşte că în copilăria sa toţi preoţii erau sârbi, „oameni îmbrăcaţi în negru, puţin ciudaţi, care boscorodeau”, pentru că nu înţelegea ce spun, şi „care făceau ceva cu busuiocul şi ne luau nişte bani”, iar localnicii din satul său natal îi primeau doar „ca să nu râdă vecinii de ei”. De mic a înţeles că familia lui şi oamenii din jurul său „nu suntem sârbi”.

„Într-o zi, vine un cântăreţ de-al nostru, mai în vârstă, care a avut legături cu România şi zice: Zavişa, Dumnezeu nu dă să piară un neam. Şi eu l-am crezut, dar nu am înţeles ce-o să facă Dumnezeu, că până atunci nu am crezut în El. Şi în mai puţin de un an, l-am cunoscut pe părintele Boian”, îşi deapănă el amintirile. Mare i-a fost mirarea când în toamna anului 2004, părintele Boian i-a chemat pe toţi, de Sfinţii Arhangheli, să vină la Sfinţirea Bisericii. „şi eu mă gândeam, cum să sfinţim Biserica, că ea nu există? Şi când ne-am dus, am văzut o bisericuţă; primise aviz să fie construit un garaj, transformat apoi în locaş sfânt. Abia atunci mi-am dat seama ce-a vrut să spună cântăreţul nostru, când a zis că Dumnezeu nu dă să piară un neam. Eu nu am crezut în Dumnezeu până nu l-am cunoscut pe părintele Boian”, a relatat Zavişa, cu vocea blândă, liniştită şi în dulcele grai, de parcă ar fi citit dintr-o carte cu poveşti.

La botezul fiului său, săvârşit de Părintele Boian, au fost de faţă bunicii lui şi ai soţiei, „dar şi o bunică din vecini”, care, cuprinşi de o mare admiraţie, i-au spus: pe asta popă să-l aduci când murim noi, că am înţeles tot ce-a spus. Ca bătrânii să-şi audă slujba în limba lor şi să-şi bucure inimile, Zavişa l-a purtat pe părintele Boian în fiecare sat unde mai trăiesc români.

„Biserica e foarte importantă, nu ştiţi cât înseamnă pentru noi, în sate unde părinţii de ani de zile cer să înveţe copiii lor în limba maternă, iar când depăşim numărul de 8 sau 10 copii, ei ni-l fac mai mic, să nu înfiinţeze clase în română. A fi român la noi nu e ceva ce omul îşi alege, aşa simte. A merge duminica la biserică este un act de mare risc şi de curaj pentru mulţi oameni. Este foarte-foarte greu la noi. Şi dacă Ţara Mamă, România ne-a abandonat, Biserica nu ne-a uitat şi în zece ani s-a făcut pentru noi ce nu s-a făcut în 200 de ani”, a rostit preşedintele „Ariadnae Filum”.

Pentru el, Izvoru Mureşului a devenit „a doua casă”, în ultimii 15 ani nu a lipsit măcar o dată de la Universitatea de Vară, pentru că aici se întâlneşte cu alţi români cu dor de România, mai patrioţi decât majoritatea din interiorul frontierelor. „Am fost în Grecia, în Bulgaria, în Muntenegru, în diferite alte capitale, dar aici, la Izvoru Mureşului sunt de fiecare dată acasă, aici simţi românismul pe care ar fi bine să-l ia şi alţii, să-l împachetăm cumva, să poată să-l cumpere cei de la conducere, să-l folosească; nu ştiu, poate pe partide să-l dăm”, a sugerat timoceanul cu glas domol.

În Bulgaria, trebnicele şi evangheliile româneşti au fost adunate la un loc şi arse. Un preot ortodox român din zona Vidinului, în vârstă de 97 de ani, i-a mărturisit preşedintelui Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, Ivo Gheorghiev, înainte de a se prăpădi, că pe cele din biserica unde a slujit le-a ascuns şi că „de o jumătate de secol aşteaptă să iasă la lumină”; dar n-a mai apucat să spună unde le-a îngropat.

Despre Biserica Ortodoxă Română ca factor integrator, ce poate modela şi remodela spaţiul spiritual a vorbit şi Vlad Cubreacov, preşedintele Asociaţiei „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova. „Mitropolia Basarabiei este o instituţie naţională fundamentală la răsărit de Prut”, a afirmat fostul deputat în Legislativul Republicii Moldova, „singura din perioada interbelică reactivată şi acum admisă în legalitate. Ea urmăreşte consolidarea sa instituţională şi îşi fixează câteva sarcini prioritare”, între acestea „cercetarea vieţii, pătimirii şi morţii martirice a preoţilor, credincioşilor, călugărilor care au căzut de mână străină odată cu anexarea celor 11 judeţe ale României din răsărit şi din nord la 28 iunie 1940” şi recuperarea patrimoniului imobiliar confiscat de regimul sovietic ocupant şi deţinut, în acest moment, în proprietate de Guvernul Republicii Moldova.

Dr. Ioan Lăcătuşu, directorul ştiinţific al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, a atras atenţia asupra unui paradox, „că în Europa mai bine te menţii ca român ortodox în ţările catolice şi reformate, decât între fraţii tăi ortodocşi”.

„De ce şi cum? Aţi văzut ce nedreaptă şi cât a fost de sinuoasă istoria şi putem înţelege exact că toate necazurile se produc fiindcă la noi prigoana asupra ortodoxiei înseamnă prigoana asupra românismului, soldată cu un proces de asimilare într-o formă sau alta”, a explicat arhivistul, sociologul, publicistul şi editorul Lăcătuşu. Şi a mai remarcat domnia sa că modul cum s-au desfăşurat discuţiile, continuă spiritul de la Izvoru Mureşului, „îmbinarea fericită între informaţie despre români şi trăire românească, între ceea ce înseamnă reflecţie profundă asupra destinului nostru şi în acelaşi timp speranţa că încă nimic nu este pierdut”.

Este bine cunoscut că Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului este o oportunitate pentru readucerea în atenţia autorităţilor de la Bucureşti a problemelor sociale şi economice ale românilor de pretutindeni, inclusiv din România. Cu toate acestea, autorităţile au ocolit-o, deşi ele însele propuseseră devansarea ei la începutul lunii iulie, pe motiv că în august este perioada concediilor.

„Nu am avut onoarea să fim vizitaţi de prea mulţi oameni politici; nu noi am pierdut, ci ei”, a conchis dr. Ioan Lăcătuşu.

Tema ediţiei din acest an, a XVI-a, a Universităţii de Vară găzduită de Complexul Sportiv Naţional de la Izvoru Mureşului, organizată de Centrul Cultural Topliţa, împreună cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe, în parteneriat cu Asociaţia „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova, Alianţa pentru Centenar şi Federaţia Organizaţiilor Româneşti din Centrul şi Sud-Estul Europei, cu sprijinul financiar al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni şi al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, precum şi al altor parteneri, a fost „România şi românii de pretutindeni, în anul Centenarului Marii Uniri”. La această manifestare au participat cursanţi din ţară, dar şi din Albania, Bulgaria, Macedonia, Republica Moldova, Serbia, Ucraina şi Ungaria, conferenţiari din principalele centre universitare ale ţării şi din străinătate, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanţi ai statului român şi ai societăţii civile.

DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*