sâmbătă , 25 noiembrie 2017
Home » Politic » Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (I)
Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (I)

Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (I)

Trăim într-o lume paradoxală, o lume aflată sub semnul globalizării, o societate postmodernistă ale cărei avantaje şi oportunităţi trebuie fructificate aşa cum se impune a fi sesizate şi ocolite părţile ei negative ce pot conduce în final la omul îndepărtat de cultură, de tradiţie, de religie, de spiritualitate – „ultimul om” despre care vorbeau A. Kojeve (1947) şi F. Fukuyama (1992). O lume a mutaţiilor extrem de rapide ce îndepărtează societatea de tradiţie şi experienţa umană multimilenară, o lume marcată de „absenţa lui Dumnezeu în inima omului” (Albert Einstein). În acest prezent în care suntem pe cale de a deveni „un singur fluviu” este necesar nu de a ne topi în el şi a ne pierde identitar, ci de a îmbogăţi prin valorile naţionale valorile europene şi universale, de a veghea la salvarea lor.

Interpretând şi preluând greşit acest termen ce defineşte complexul proces interconectat, în societatea românească postdecembristă s-a creat un climat marcat de deconstrucţie, de denigrare programatică a valorilor naţionale, printr-o campanie sistematică ce vizează ştergerea identităţii naţionale a poporului român, diminuând astfel rezistenţa lui în faţa tăvălugului mondializării. Este ceea ce acad. prof. dr. Sorin Dumitrescu numeşte, într-un discurs recent de la Academia Română, „asaltul ideologic colonizator” asupra culturii identitare a românilor. Aşezând totul într-o paradigmă negativă, o parte a discursului public, publicistic – urmând moda, din orgoliu nemăsurat sau inconştienţă, din înţelegere superficială a conceptului de globalizare sau oportunism – atentează la fibra naţională determinând un curent de desacralizare, distrugere a miturilor, simbolurilor, instituţiilor identitare, de fărâmiţare opusă unităţii. Rând pe rând cultura, literatura, şcoala, biserica, limba, credinţa strămoşească, istoria neamului s-au situat în centrul unor atitudini şi expozeuri virulente fără precedent, îmbrăcate în haina unor abordări originale, a revizuirilor necesare, a unei priviri critice aşa-zis proaspete, din perspectiva noii societăţi postmoderne demitologizatoare. Aceste opinii au creat un curent atrăgând o bună parte a tinerilor care, mânaţi de teribilism, neagă, la rându-le, valorile demistificate de „maeştri”. În timp însă ce alte naţiuni europene îşi strâng rândurile şi-şi susţin, îşi promovează valorile ca rezistenţă în faţa valului mondializării, la noi se calcă în picioare reperele fundamentale ale identităţii româneşti semănând dihonie şi împărţind opinia publică în două tabere aparent ireconciliabile, fiecare cu adepţii ei – cea autointitulată a „elitiştilor”, foarte agresivă în a-şi impune ideile, care se consideră cei mai erudiţi, deţinători ai adevărului absolut, dând lecţii de moralitate (fără a se privi în oglindă) şi cea opusă acesteia (denigrată sistematic), a apărătorilor valorilor naţionale, mai puţin vizibilă şi mai puţin susţinută instituţional (menţionând în acest sens politica culturală părtinitoare a ICR, pe când era condus de Horia Roman Patapievici), mediatic. S-a lovit astfel (şi se continuă cu ostentaţie) în personalităţi de primă mărime din istoria noastră culturală, în piscurile literaturii române (cu precădere în poetul naţional Mihai Eminescu – mit şi simbol al culturii româneşti), în personalităţi care au făurit istoria acestui neam (precum Avram Iancu – simbolul libertăţii românilor ardeleni înnemurit în vers şi cântec popular), care se doreşte, de către aceşti „politruci ai culturii române” (cum au fost etichetaţi), a fi scoase din istorie, din manualele şcolare. „Cum e posibil oare – se întreba istoricul literar Ion Rotaru – să ne batem joc de noi înşine negându-l (căci de aceasta, în absolut, răspundem cu toţii) pe marele Eminescu?, să ne interzicem a-l numi poet naţional?; să ne apucăm să negăm cu mare tam-tam istoria naţională, aşa cum a fost, biata de ea?; să nu avem încă un mare şi exhaustiv dicţionar al limbii române, complet şi datat, cum au toate marile culturi?; să nu avem o enciclopedie naţională?” şi tot profesorul răspunde semnalând absenţa unui spiritus rectus: „Unde este un Maiorescu să le combată, să le înlăture?”.

Această insistenţă în direcţia demitizării, luării în derâdere, minimalizării valorilor naţionale – opere care „înving timpul” reprezentând repere în timp ale unei naţiuni – a neunirii în jurul unor mari proiecte vizând progresul societăţii româneşti, nu e deloc pornită dintr-un sentiment sincer de reaşezare după noi principii, noi perspective axiologice, ci înseamnă lovituri perfide în fibra, în demnitatea naţională. De ce englezii, spre exemplu, nu procedează aşa cu Shakespeare, sau nemţii cu Goethe, cu istoria, cultura lor? De ce?! Pentru că nu-şi permit (nu le permite educaţia primită) să se joace cu simbolurile naţionale, pentru că ştiu că identitatea naţională se sedimentează prin simboluri, iar a lovi în simbolurile naţionale înseamnă a scoate din istorie acel popor. Aparent paradoxal acest curent de uzurpare a „axiologiei identitare” este creat şi întreţinut la noi de unii dintre intelectualii de la care se aştepta să fie motoarele societăţii postdecembriste, modelele formatoare în noul cadru istorico-cultural democratic creat, să-şi pună inteligenţa şi talentul în slujba afirmării identităţii naţionale în spaţiul identităţii europene pentru a face faţă foarte durului proces al globalizării, să contribuie la circuitul viu al acestor valori şi nu să se înroleze sub steagul dinamitării lor uzitând de masca perfidă a reevaluărilor cu pretenţia de noutate, originalitate. Aşa se explică faptul că în timp ce o ţară precum Polonia a înscris în ultimul sfert de veac o perioadă de renaştere culturală, la noi societatea românească e din ce în ce mai dezbinată şi fără un model care să aibă forţa coagulării în jurul unui proiect naţional.

Foarte adevărat că „O ţară merge în direcţia bună prin elitele ei”, cum apreciază Andrei Pleşu, numai că o parte a acestei elite, cu priză la un segment important al publicului instruit (graţie în mare parte formei atrăgătoare în care sunt exprimate idei considerate înnoitoare), suferă de un ego puternic, uitând pe parcurs ceea ce afirma Camil Petrescu: „Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat” (ca şi sufletul unui mare artist, creator important din varii spaţii de activitate). Numai dacă exemplificăm prin una din multele afirmaţii ofensatoare ale lui Horia Patapievici – „radiografia plaiului mioritic este cea a fecalei la noi” – şi e suficient pentru a ilustra modelul de discurs distructiv, şocant uneori. Şi se mai miră apoi că a devenit „unul dintre cei mai nepopulari români”!!! Ei, dacă aceştia şi-ar fi pus inteligenţa şi talentul scriitoricesc incontestabil în slujba binelui neamului, cu totul alta ar fi fost situaţia societăţii româneşti astăzi peste care şi-au revărsat șarjele de jigniri, umiliri şi de ură care au dezbinat-o, căci nu vorbim aici de talente, ci de caractere. Acest nou val de agresiune mascată sau făţişă la adresa literaturii, culturii, istoriei noastre nu este totalmente nou, dacă ne gândim că imediat (1873) după apariţia articolului Poesiele d-lui Eminescu (1872) de Titu Maiorescu, redacţia unei reviste „l-a încurajat pe un oarecare Gr. Gellianu să-l atace pe Eminescu”.

În contextul actual în care se impune o adevărată echilibristică a raportului dintre globalizare şi identitate culturală – ceea ce reuşesc state vest-europene păstrătoare ale tradiţiei – la noi s-a instituit o agresivă blocadă în acest sens de către autointitulaţii elitişti, exclusiviştii ce nu acceptă şi seceră orice opinie neconformă cu trendul negativ creat de ei, constituiţi ca într-o castă cu atitudini pline de aroganţă, fariseism (vezi apelul la lichele). Nu ai voie în ţara ta să spui că eşti patriot, naţionalist în sensul bun al cuvântului, apărător al demnităţii naţionale, al istoriei şi culturii acestui neam, orice referire la Patrie, la Naţiune, la interesul naţional, la idealurile naţionale fiind taxată ca populism, suprapusă peste cea de naţionalism egal şovinism, blamată, urmărindu-se cu obstinaţie excluderea acestor noţiuni sfinte din discursul public, suprimarea elementului naţional din Istoria României. Aşa încât portretul poporului român creionat liric de Eminescu („Popor de fală/Cap de geniu, piept de foc/Cu gândirea de proroc/Dar cu inima regală/Şi cu flamuri cu noroc”) este caricaturizat şi cu istoria răsturnată astăzi pentru a se uita cine a fost în istorie cu adevărat spre a fi asumat de noile generaţii deformat, fără coloană vertebrală. „Naţionalist nu se identifică cu extremist, xenofob, ci cu acela care crede în naţiunea lui” – apreciază acad. Eugen Simion, reprezentant de vârf al elitiştilor pozitivi, al intelectualilor constructivi, contrapuşi curentului agresiv, toxic, de subminare a valorilor naţionale. Naţionalismul nu înseamnă şovinism, ci sublinierea elementelor naţionale, este un element pozitiv – susţine acad. Răzvan Theodorescu. Această atitudine distrugătoare nu o întâlneşti niciunde în Europa, având în vedere, iată, că în Franţa, spre exemplu, cinci academii dezbat în fiecare an chestiunea identităţii franceze, iniţiativă preluată şi de Academia Română (2016), care a provocat o amplă şi clarificatoare dezbatere despre „naţional şi naţionalisme”, concluzii pe care ar fi de bun simţ să şi le însuşească şi tabăra „elitiştilor negativi”. Un scriitor adevărat, de vocaţie reală, profundă, trebuie uneori să se poarte ca un preot: „să asiste un corp în suferinţă!” – mărturiseşte acad. Nicolae Breban.

Identitatea naţională, se ştie, este modelată de elitele ţării, de intelectualii care creează şi influenţează societatea, de politica culturală a sistemului de instituţii identitare. „Identitatea românească derivă din participarea indivizilor la practicile culturale şi activităţile proprii românilor, presupune atitudini pozitive faţă de membrii grupului naţional, ataşament şi mândrie naţională, sentimente de protecţie, determinate de apartenenţa la o naţiune, loialitate faţă de membrii grupului naţional, revendicarea unei obârşii comune şi împărtăşirea aceloraşi tradiţii şi obiceiuri”.

În loc de aceasta, asistăm în ultimul sfert de veac la un atac fără precedent la adresa instituţiilor identitare româneşti, a sistemului de valori identitare. Cultura, Biserica, Şcoala, Literatura, Istoria au fost şi sunt sub lupa celor care urmăresc – fie din dorinţa de a se afla în centrul atenţiei, a parveni cu orice chip, fie din motivaţii bine instrumentate, din joc meschin al servirii unor interese şi puteri obscure – slăbirea acestui stat, acestui popor altădată mândru de istoria lui, astăzi debusolat, forţat să ia calea exodului, furat de reperele morale solide ce-i confereau echilibru şi demnitate. Şi aceasta nu pentru că reperele morale n-ar exista, ci pentru că nu sunt lăsate să vină în prim-planul vieţii culturale, sociale, politice de către armata delatorilor şi pentru că a fost voit îndopat cu emisiuni TV stupide ce-au promovat prostul gust şi cultul falselor valori care au cangrenat societatea postdecembristă. Referindu-se la importanţa cunoaşterii trecutului „demitizat” de cei care cultivă o hermeneutică deconstructivă, acad. Ioan Aurel Pop atrăgea atenţia (Congresul Istoricilor Români, 2016): „A-l cunoaşte este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă”. Aşa cum istoricul acad. Ion Scurtu subliniază (într-un interviu) necesitatea recăpătării locului cuvenit „în şcoală, în mass-media, în societatea românească” a istoriei naţionale, „pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume”. (Va urma)

Dr. Catinca AGACHE

———-

Constantin SCHIFIRNEŢ, Geneza modernă a ideii naţionale: Psihologie etnică şi identitate românească, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001.

(Comunicare apărută în Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei – Acta Carpatica III)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*